1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ipocrizie sau pur și simplu realism?

Proiectul Europei cu două viteze provoacă de pe acum o mare decepție în România și suscită  o mulțime de comentarii negative.

Am văzut că subiectul ”Europei cu două viteze” a reușit, în fine, să scoată presa românească din apatie. Dar e necesar, poate, să facem câteva precizări. Ideile care prind contur la noi ar fi că proiectul acesta este o mare ipocrizie (adica egalitarismul afișat pe frontiscipiu ar fi o minciună), că scopul său ar fi să-i pedepsească pe rebelii din Grupul de la Vișegrad, lăsându-i pe dinafară și, nu în ultimul rând, că ar fi o stratagemă a Germaniei de a domina Europa. Toate acestea sunt mai curând false, deși seamănă cu adevărul.

Un comentator, de altfel foarte bine informat, observa că propunerile avansate de Jean-Claude Juncker vorbesc despre avansul Europei când în realitate ar fi vorba ”de protecţionism şi noi delimitări”. Cu siguranță că stilul exprimării elitei europene conține amabilități tactice și eufemisme înșelătoare, dar dacă ne referim la realitatea  politică ca atare și nu la discurs, ar trebui să remarcăm că ceea ce se petrece este exact opusul ipocriziei. E advărat că Juncker spusese că ”ar fi mai bine ca cei care doresc să avanseze mai rapid să o facă fără să-i perturbe pe ceilalți, în loc să spună cinstit ”fără ca ceilalți să ne perturbe pe noi”. Dar astuțiile acestea retorice au făcut parte dintotdeauna din arsenalul politicii și nu e cazul să le acordam o importanță mai mare decât o au.

În realitate, asistăm de la o vreme încoace, la o ieșire din ipocrizie sau mai exact la o abandonare a egalitarismului mimat cu mare diligență care a caracterizat extinderea către Est. Să amintim doar că, de fiecare dată când se producea o criză în relația Est-Vest se găsea câte un politician occidental să renunțe la conveniențele ”europene” și să spună că România ar fi trebuit să mai aștepte până să fie cooptată. Ultima dată a spus-o Nigel Farage.

În al doilea rând, poate sub efectul unei irepresibile wishful thinking, s-a spus că Vestul se va delimita în primul rând de Grupul de la Vișegrad, cooptându-i, în schimb, pe toți ceilalți care și-ar manifesta dorința de a continua integrarea. Aici funcționează poate o iluzie născută în urma disputelor politice dintre conservatorii unguri și polonezi și liberalii de la Bruxelles, căci, în realitate toate planurile vizând Europa cu două viteze care au fost create din 2013 încoace au încorporat în mod explicit Polonia. Germanii cel puțin au spus mereu că ar dori ca Polonia să participe dacă dorește, dar nu s-a făcut nicio mențiune la vreo altă țară răsăriteană non-euro și cu atât mai puțin la România sau Bulgaria. Și asta pentru că principalul criteriu nu este dorința, declarația de bune intenții, ci capacitatea țării în ansamblul ei de a participa la ritmul de dezvoltare pe care planificatorii îl au în vedere. Iar prima condiție este, evident, adoptarea euro într-un interval relativ redus de timp. Vrea Polonia să adopte moneda comună în următorii doi-trei ani? Nu știm, dar România cu siguranță că nu este pregătită și, de altfel, lucrurile au fost clarificate sub aspect politic, în sensul că s-a renunțat la stabilirea unui termen. Or, numai acest detaliu, (e unul care antrenează o întreagă realitate economică și socială) este suficient pentru a vedea clar că România nu ar fi eligibilă într-o primă etapă, în cazul în care proiectul Europei cu două viteze ar fi pus în aplicare.

Am văzut că sunt invocate declarațiile președintelui Iohannis și chiar ale premierului Grindeanu ca dovezi că România este ”pe drumul cel bun”, adică este strâns ancorată în nucleul de inițiativă europeană. Este un fel de a încurca pistele. Nu declarația premierului Grindeanu conteaza, ci politica sa bugetară.Or, am văzut că i s-a reproșat deja că nu respectă deficitul convenit, Comisia Europeană cerându-i să-și rectifice planurile. De asemenea ideea că România este ”elevul model” în sensul că nu se lasă fermecată de cântecul de sirenă al suveranismului polonez sau maghiar este o altă iluzie. Nu că postura aceasta nu ar fi prețuită la Bruxelles, dar ea nu ține loc de angajament economic și mai ales nu poate compensa decalajele sociale istorice față de vestul Europei. Așadar ipocrizia există la nivelul retoricii, (Ce retorică nu e de fapt ipocrită? Poate doar  cea ”populistă”) , dar la nivelul faptelor asistăm, dimpotrivă, la o ieșire din ipocrizie, sau măcar la o tentativă, chiar dacă acest lucru pare atât de dureros pentru cei din Răsărit.

În fine, s-a mai spus că ar fi vorba de o stratagemă a Germaniei de a domina Europa. Observația este mai curând candidă. Germania domină deja Europa într-un mod copios și problema ei nu este să-și extindă dominația, ci să-i netezească asperitățile. Când un colaborator al președintelui SUA, Donald Trump, spunea că exporturile germane profită de un euro tare, cancelarul Angela Merkel a avut grijă să-i replice că supraevaluarea monedei comune a fost provocată nu de Germania, ci de țările cu economii mai slabe, care altfel ar fi pierdut din puterea lor de cumpărare. O descriere bună a felului în care a apărut dominația germană ne oferise cu patru ani în urmă sociologul Ulrich Beck: ”Păi, s-a petrecut cumva din întâmplare. Germania a creat, de fapt, un 'imperiu accidental'. Nu a fost vorba de un master plan și nici de intenția de a ocupa Europa. Nu există aici nicio implicare militară, așa încât toate discuțiile astea despre 'Al Patrulea Reich' nu își au locul. E vorba mai curând de puterea economiei și este interesant de văzut cum toate profețiile privind o catastrofă europeană și temerile că Eurozona sau chiar Uniunea Europenaă s-ar destrăma au modificat mult tabloul puterii în Europa”.

Dar totuși care este miezul acestui proiect? Ce îl animă, mai cu seamă? Dacă avem în vedere întreaga evoluție a proiectului european vom observa că ultimul deceniu a fost marcat de o decepție tot mai accentuată. Ascensiunea partidelor anti-europene nu este  (în acest punct toată lumea e de acord) decât rezultatul unei degradări continue a economiilor și a vieții europene în ansamblul său. Dar faptul cel mai semnificativ este că nu politicienii, ci intelectalii, fie ei economiști sau sociologi, au avertizat neîntrerupt că fără o reformă îndrăzneață, Europa se va înscrie pe o pantă a unei decăderi ireversibile care o va face tot mai irelevantă. Criza datoriilor a fost de fapt amorsa proiectului de reformă cel putin la nivel intelectual, căci atunci economiștii avizați au văzut mai clar că ”boala” nu va dispărea de la sine și că e vorba de probleme structurale care pretind soluții structurale. De atunci s-a tot spus în diferite contexte reluate cu tot mai multă tărie în timpul crizei grecești că Zona Euro are nevoie de o integrare mult mai avansată și îndeosebi de o guvernanță economică capabilă să ia decizii.

Și ca să încheiem, ideea Europei cu două viteze, pare să fie, în această lumină, singura cale rațională prin care Vestul Europei dotat cu o monedă comună ar reuși să depășească impasul grav în care se găsește. În aceeași logică, dacă Zona Euro se adâncește încetul cu încetul în irelevanță, nici Estul care depinde atât de mult de economiile occidentale nu va putea să-și dezvolte potențialitățile.

Nu știm care va fi viitorul acestui proiect și dacă el nu va fi cumva abandonat în cele din urmă sau adaptat într-o formă de compromis. Și nici măcar nu pledăm în favoarea lui, deși s-ar fi putut crea această impresie. Dar e bine să-i înțelegem mai bine resorturile.