1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Iohannis, în fine prezidenţiabil

Ce înseamnă riposta preşedintelui în chestiunea modificării constituţiei? N-a făcut-o Iohannis de oaie cu refuzul său de a gira revendicările de sancţionare a familiei tradiţionale?

Nu ştiu să-l suspecteze cineva de homosexualitate pe Klaus Iohannis. A dat frecvent alte motive, net mai întemeiate, de a fi criticat.

Îmi amintesc bine că, după ce l-am susţinut din răsputeri în campania electorală, m-am constituit în poate primul său critic dur. Fiindcă, prost sfătuit de consilieri stupizi, a optat, parţial din ignoranţă, parţial din raţiuni populiste, spre a-şi începe cariera de şef de stat prin decorarea unui ins cu simpatii şi antecedente deplorabile. A făcut-o, probabil, sperând să împace şi să atragă de partea sa acel segment al societăţii româneşti ce se lăsase, vai, sedus de imundele apropouri extremiste ale unui megamitoman Ponta.

Care, după o carieră de hoţ, poltron şi adulator nu tot mereu secret al tiraniilor răsăritene ce-l adusese, din nefericire pentru neamul său, la cârma social-democraţiei şi a guvernului român, o virase către haznaua securisto-ultranaţionalistă în speranţa de a obţine un pumn de voturi în plus. Deşi pestilenţiale, sufragiile cu pricina ar fi urmat să-l ajute să mai urce o treaptă, de acestă dată decisivă, pe drumul spre tronul oligarhiei dâmboviţene. În acest scop, fără să se ţină de nas, penalul plagiator se zborşise la sasul luteran, reproşându-i că nu e ortodox şi că n-ar putea fi "mândru că este român".

Cicatricile de pe suflet nu se văd, dar sunt frecvent indelebile. Excluderile sunt, adesea, fatale. Şi când nu sunt, rănile expulzării din neamul în mijlocul căruia trăieşti şi pe care ai vrea să-l slujeşti, se redeschid mai uşor, se închid mai greu şi dor mai tare decât tăieturile din care gâlgâie din abundenţă sânge, pe un obraz brăzdat de sabie la un duel de pe timpuri. Ba dor chiar mai cumplit decât o naştere din cele grele. Nu mă mir că, după campania lui Ponta şi înconjurat de neaveniţi creaţi pe calapodul securismului etern, Iohannis s-a lăsat ispitit să se facă frate cu dracul. A dat-o deci în bară. Şi şi-a luat-o, nu o dată. Şi-a revenit, scurt, întrucâtva, după Colectiv, prin învestirea tehnocraţilor lui Cioloş. În rest, a continuat să fie mai taciturn decât marea mută şi mai dedulcit la vacanţe decât media dregătorilor români. Aşa că a continuat să şi-o ia. Partidul Facebook, care-l alesese preşedinte, i-a dat a înţelege că nu-i va mai propune în veci o partidă cât de cât fierbinte de amor.

În reacţie, mă resemnasem să nu-l mai văd pe Klaus Werner iubit, înaintea vieţii sale de apoi, decât poate la Berlin. Şi prin împrejurimi. Dar lucrurile, iată, se schimbă în viteză, de-o manieră ce n-a văzut Parisul. Ex-campion al dreptăţii, Traian Băsescu a devenit parcă unul dintre cei care, cot la cot cu latriniştii, s-ar fi suspendat urgent, pe vremea în care era la Cotroceni şi susţinea din răsputeri justiţia reală. Invers, în acelaşi loc magic numit Cotroceni, s-a petrecut altă metamorfoză miraculoasă. Klaus Iohannis, cel ce-şi binemeritase palmele încasate pentru aberaţia faultării justiţiei reprezentate de ANAF, când, demenţial, a luat partea Antenei 3, a început să le sugereze românilor să bea vin nediluat. A început să susţină independenţa justiţiei. A început să se ia în piept, pe bune, cu mafia penalilor securisto-capitalizaţi care ocupă, în numele statului de drept, cel mai original parlament din lume.

Dar mai nimic nu se compară cu temeritatea sa actuală. Să ne înţelegem. Sunt eu un fan al căsătoriilor homosexuale? Defel. Îmbătrânit în rele, cum s-ar grăbi, poate, progresiştii să afirme că aş fi, detest aberaţiile care au smintit în ultima jumătate de veac o lume întreagă. Cred în familia tradiţională, cea formată din mamă, tată şi copii. Din, spus simplu, femeie şi bărbat.

Dar cred, concomitent, şi, iarăşi, cu toată fibra fiinţei mele, în libertate, în dreptate şi deci şi în dreptul oamenilor de a se însoţi cu cine vor şi de a fi trataţi în mod egal de lege, indiferent de apartenenţa lor etnică, religioasă, rasială. Şi indiferent de orientarea lor sexuală, cât timp nu încalcă drepturile altora. 

Pe de altă parte, convingerile mele nu interesează decât un număr relativ limitat de oameni. Ce spune însă preşedintele priveşte, indiscutabil, întreaga naţiune. Din care trei milioane i-au cerut imperativ preşedintelui să dea curs revendicării de a gira o modificare constituţională excluzând căsătoria dintre oameni de acelaşi sex. O măsură cotată drept discriminatorie de către un întreg grup minoritar, drept creştină de majoritatea majorităţii. În replică, Iohannis, cel care, pentru un al doilea mandat prezidenţial ar avea nevoie, poate ca de aer, de voturile acestor milioane, a avut curajul extraordinar de a dezavua. De a le spune clar şi fără echivoc nu. De a reliefa, că „e greşit să dăm ascultare... fanatismului religios sau solicitărilor ultimative”.

Iată un gest iresponsabil, cred mulţi. Căci preşedintele şi-ar fi semnat astfel condamnarea la eşec în viitorul scrutin prezidenţial.

„Jos pălăria. V-aţi câştigat respectul meu, domnule preşedinte", mă simt obligat, scrâşnind din dinţi, să replic. Mai mult decât orice admir curajul unui om politic, de vreme ce profesia lui, se ştie, se înrudeşte îndeaproape cu meseria cea mai veche. Or, misia unui om de stat nu e să cumpere ori să vâneze voturi. Nu e să mintă, să fure ori să confirme prejudecăţile majorităţii, periindu-le. Sarcina lui este să-şi orienteze poporul cu vitejia unui Churchill în Britania aflată înaintea iminentei invazii naziste. „Nu vă pot promite decât lacrimi, sânge şi sudoare”.

Iohannis a dovedit că, într-o ţară încă grav înapoiată, are curajul remarcabil de a opta pentru modernitate. Şi, la pachet, de a-şi pune la bătaie viitorul politic. Poate că n-a realizat ce anume a făcut. Dar, dacă nu se răzgândeşte laş, n-ar fi deloc exclus ca, la alegerile viitoare, să i se facă o surpriză gigantică. Una plăcută. În fond, nici în scrutinul prezidenţial din 2014 nu l-a ales extrema. Ci România vie, democratică, modernă, europeană. 

Autor: Petre M. Iancu