1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Introspecţia unei demisii

Demisia ministrului Culturii Daniel Barbu întăreşte impresia că miniştrii din România sunt demişi mai mult din cauza vorbelor decât a faptelor.

Ministrul Culturii Daniel Barbu a demisionat. Nu mai putea face altfel. Şi nu din cauza comentariilor preşedintelui Traian Băsescu pe care le putea ignora cu profit, ci pentru că propriul lider de partid l-a dezavuat în termeni categorici. „Sunt consternat de afirmaţia pe care a făcut-o (…) O asemenea declaraţie nu îl reprezintă. Şi cred că un lucru la care însuşi Daniel Barbu ţine, umanistul Barbu, cred că demisia ar fi cel mai puternic mesaj adresat acelor oameni într-o suferinţă cumplită (…) faţă de care a făcut această afirmaţie nefericită”, a spus Crin Antonescu.

Daniel Barbu spusese că bugetul alocat bolnavilor de Sida si celor infectaţi cu HIV este prea mare şi că ar fi mai bine dacă o parte din el ar reveni Culturii. Ulterior şi-a dat şi el seama că a atins un punct dureros şi a retractat, dar era desigur prea târziu. Ministrul de Externe Teodor Baconschi fusese demis pentru mult mai puţin, dacă motivul invocat a fost şi cel real. Este întrucâtva interesant că, în România, vorbele sunt pedepsite mai grav decât faptele, dar poate că, în cele din urmă, e o compensaţie pentru vorbăria excesivă din politica românească. E o formă naturală de limitare a excesului.

Mai important este însă cum a ajuns istoricul şi politologul Daniel Barbu să spună ce a spus. Există o singură explicaţie. Câtă vreme oamenii sunt slabi, adică ocupă poziţii sociale nu neapărat subalterne, dar vulnerabile, ei manifestă o anumită prudenţă în manifestarea publică. Instinctul le spune să nu rişte excesiv. Dar din clipa în care au dobândit poziţii de forţă, prudenţa dispare şi discursul public devine dintr-o dată mai dezinvolt, lispit de reţinere, agresiv uneori şi întotdeauna neatent la sensibilităţile celor „slabi”. Omul este acelaşi şi totuşi pare să fie altul. „O asemenea declaraţie nu-l reprezintă”, după cum spune Crin Antonescu. Este posibil uneori ca cei care îl cunosc pe demnitar mai îndeaproape, să remarce contrariul şi anume că tocmai cinismul acesta îl reprezintă, sau tocmai aroganţa şi egolatria camuflată până deunăzi în haina unui discurs de extremă modestie şi politeţe. Dar cei mai mulţi, desigur, că vor constata contrastul acesta izbitor între „aparenţă” şi „realitate”. În cele din urmă poate că gafele nu sunt simple accidente, ele dezvăluind mai clar dimensiunea reală a persoanei. Desigur, îndoiala rămâne şi poate că este mai bine aşa.

Dar relevant pentru viaţa politică este mai ales faptul că suprapunerea completă a persoanei reale cu funcţia publică este întotdeaua dăunătoare. E bine să fii tu însuţi, cum se spune, dar să nu confunzi naturaleţea cu revărsarea aceasta a eului propriu peste o însărcinare publică cu rigori precise. Să nu te simţi prea în siguranţă, să nu crezi că puterea îţi oferă dreptul de a fi idiosincratic. Mulţi oameni cu totul mediocri sau poate tocmai de aceea reuşesc să ducă o însărcinare la bun sfârşit, pentru că ei se tem tot timpul. Nesiguranţa le ţine treaz instinctul de conservare.

Episodul demisiei lui Daniel Barbu este însă dezamăgitor pentru că nu are nicio legătură cu politica sa la ministerul Culturii, cu susţinerea unui proiect contestabil cum este cel de la Roşia Montana, părând să fie urmarea unui simplu accident.