1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Intransigenţă şi compromis

Ce e, în România, un "compromis toxic"? Şi când e poate bine să fim totuşi inflexibili întru apărarea libertăţii? În această privinţă nu trebuie inventată roata sau descoperită America, farul libertăţii...

Sir Winston Churchill, în timpul războiului, în Downing Street

Sir Winston Churchill, în timpul războiului, în Downing Street

În aceste zile, în care o serie întreagă de observatori de centru-dreapta au elogiat compromisul politic pentru desemnarea procurorilor şefi, e utilă poate o incursiune istorică întru reafirmarea virtuţilor intransigenţei în lupta pentru libertate.

Printr-o coincidenţă, la 9 aprilie, în ziua care a urmat intrării în eternitate, la 87 de ani, a lui Maggy Thatcher, s-a împlinit o jumătate de veac de la un eveniment cu totul memorabil: decernarea, la 88 de ani, a titlului de cetăţean de onoare al SUA fostului premier britanic, Winston Churchill.

Inutil de subliniat cât de uriaşă este contribuţia acestor doi premieri britanici, alături de preşedinţi americani ca Ronald Reagan şi Franklin D. Roosevelt la doborârea regimurilor totalitare nazist şi comunist, care au însângerat veacul al XX-lea.

Cuplul Reagan-Thatcher, care a sfârşit prin a pune pe butuci imperiul comunist după lansarea proiectului reînarmării occidentale şi al „războiului stelelor”, a cultivat cu aceeaşi intensitate alianţa anglo-americană ce-i oferise perechii Churchill-Roosevelt şansa de a demola regimul nazist.

Bine de ştiut e, în context, faptul că doar şapte personalităţi au mai obţinut imensa cinste a unei cetăţenii americane de onoare. Între ei, Raul Wallenberg, omul arestat de ruşi şi asasinat de poliţia politică comunistă în beciurile NKVD, într-o închisoare sovietică sau lagăr din Gulag, după ce suedezul salvase mii de oameni, condamnaţi de nazişti să fie exterminaţi doar pentru că erau evrei.

Pe Churchill l-a elogiat chiar preşedintele american de atunci, John F. Kennedy. În aprilie 1963, el a reliefat că America îi oferă fostului premier britanic cetăţenia de onoare pentru infatigabila sa luptă pentru libertate, pentru lupta sa „împotriva dictaturii şi prigoanei”, după cum s-a exprimat textual Kennedy.

Trimiţând la rolul preluat de Churchill în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, şeful statului american i-a elogiat „curajul şi vitejia” manifestate în cele mai cumplite şi „mai negre clipe prin care a trecut (vreodată) libertatea”.

„Viaţa lui stă mărturie că nici un duşman nu e omnipotent şi nici o frică nu-i poate împiedica pe nişte oameni liberi să lupte pentru libertatea lor”, a subliniat atunci preşedintele american.

Instructiv mi se pare modul în care Churchill a preluat puterea de la predecesorul său, un om al compromisului, care se înşelase, crezând că poate îmblânzi fiara nazistă prin concesii şi salva astfel "pacea în timpurile noastre". Arthur Neville Chamberlain eşuase jalnic, împreună cu omologul său francez, Daladier, în cea mai faimoasă cedare din istorie, târgul încheiat cu Hitler la München, în 1938, când Germania nazistă a obţinut acordul franco-britanic spre a înghiţi mica democraţie cehoslovacă.

Venind la putere după demisia nefericitului Chamberlain, Churchill n-a stat mult pe gânduri. A pus capăt instantaneu şi pentru totdeauna traseismului, oportunismului şi abdicărilor onctuoase, politicii laşităţii, a jumătăţilor de măsură şi a compromisurilor oneroase. A refuzat să contemple posibilitatea unei înfrângeri. Şi a respins, revoltat, ideea de a vinde, pragmatic, gogoşi concetăţenilor săi.

În primele zile ale încleştării, pe-atunci inegale, a britanicilor cu formidabila maşinărie de război nazistă, noul premier n-a manifestat nici cea mai mică propensiune spre un troc cu Hitler, spre vreo „mică înţelegere" cu cel de-al treilea Reich: „Nu vă pot promite decât sânge, trudă, lacrimi şi sudoare. Ne aflăm în faţa unui examen extraordinar de greu. Avem în faţă multe luni de luptă şi de suferinţe. Ne veţi întreba: Care e politica noastră? Să purtăm război contra unei tiranii îngrozitoare, una fără seamăn în catalogul întunecat, vrednic de plâns, al crimelor omeneşti, iată care e politica noastră”.

E limpede cum ar fi catalogat azi Churchill. Ca „taliban”, ca „extremist” şi „fundamentalist”, ca un ins cu totul incapabil să încheie acorduri.

Sigur, România anului 2013 nu e cel de-al treilea Reich. Dar şi în România, libertatea şi democraţia sunt puse în pericol de tentativele repetate de ştergere a separaţiei puterilor şi de punere sub control politic a justiţiei. În acest domeniu, inflexibilitatea şi intransigenţa, pe de o parte, şi compromisurile pe de alta au alte valenţe şi conotaţii decât în societăţi deschise mai puţin periclitate, în vechi democraţii consolidate, pe care nu pare să le ameninţe nimic.