1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Intoxicaţia amicilor democraţiei

Şocul Brexitului se resimte, încă, dur. Mulţi au intrat, pare-se, în gravă stare de ebrietate. În numele democraţiei şi proeuropenismului susţin poziţii extrem de dubioase pentru Europa şi pentru democraţie.

Eşti beat? Te culci, dacă mai eşti întrucâtva cu minte, urmând sfatul prietenilor tăi. Dar dacă ţi-ai pierdut ultimul rest de luciditate? Pare simplu să-i împuşti pe cei ce te trimit în pat. Căci brusc, odată cu purtătorii ei, dispare şi alarma. Nu te mai împiedică nimic şi nimeni să mai tragi o duşcă....În suflet ţi se instalează fericirea, pacea.

Cam aşa se comportă mai nou militanţii stângii eurocrate. În rândul cărora Brexitul, departe de a stârni tentaţii autocritice, ori replierea către poziţii autoreflexive, a provocat mai degrabă reacţii delirante de ospiciu. Ori vituperări furibunde, amintind fie de mugetele angoasate ale vitelor duse la tăiere, fie de urletele unor bestii rănite mortal. Li se pare obligatoriu să-i înjure pe alegători, democraţia, "eurofobia".

După o prodigioasă carieră de revoluţionar marxist, de lider al studenţilor, iubit de Hannah Arendt, de simpatizant al teroriştilor extremei stângi, de ministru ecologist şi de eurodeputat franco-german, Daniel Cohn Bendit a irumpt din nou în viaţa publică.

De această dată prin virulente imprecaţii. Şi nu doar anti-Brexit. Să încetăm să avem încredere în naţiuni, ne cere el. „Să nu mai afirmăm că popoarele ar avea dreptate întotdeauna. Când un popor votează pentru extrema dreaptă, când votează nazism n-are dreptate, chiar dacă e poporul!” susţine el, textual.

Pare perfect adevărat. Dar, mă întreb, oare chiar crede Bendit, furios la maximum, cum se arată, că alegătorii care au optat pentru ieşirea Marii Britanii din UE sunt extremişti de dreapta toţi? Ori în majoritate? Sau poate chiar nazişti? Şi cât de extremiste de dreapta or fi fost voturile anti-UE din referendumurile organizate cu ani în urmă în Franţa, Olanda sau Iranda?

Votul din 1933 al electoratului german s-a dovedit într-adevăr catastrofal. Dar nici măcar atunci majoritatea n-a optat pentru nazismul care avea să îngroape democraţia Republicii de la Weimar. A greşit poporul german? Indiscutabil. De sinucis aproape că s-a sinucis când, după primele succese economice şi militare ale obrăzniciei hitleriste, l-ar fi plebiscitat pe Führer, dacă ar fi putut.

Prin contrast, nu ştiu, azi, popor european care să renunţe de bunăvoie la democraţie, care să nu intuiască dezastrul implicat de renunţarea la alegeri libere şi de opţiunea pentru mişcări totalitare. Care să vrea un Hitler. Ori un Stalin.

Cum se explică însă votul britanic? Dar deciziile clar anti-UE cu care s-au soldat toate referendumurile desfăşurate pe teme europene în vestul continentului? Dar succesele înregistrate în varii state apusene de populişti?

Manipularea! – ţipă unii. Dezinformarea!- vociferează, nu mai puţin hotărâţi, alţii. Manipularea? Dezinformarea? Dacă şi inventatorilor democraţiei moderne, englezilor, francezilor, olandezilor şi irlandezilor le lipseşte discernământul şi presa liberă, dacă sunt manipulaţi ori incapabili să se informeze corect înseamnă că, în lume, democraţia realmente nu mai are nicio şansă. Ori vreo justificare.

Ce concluzie să tragem, deci, în acest caz? Că finalmente naziştii şi bolşevicii au avut dreptate când afirmau că liberalismul, democraţia, „plutocraţia”, după cum o numeau, plini de ură, Hitler şi simpatizanţii lui, sunt „muribunde” şi „pe ducă”? Să înţelegem că ar fi sosit momentul să reîncepem cu experimente politice de genul celor ce, într-un veac scăldat şi înecat în sânge omenesc precum secolul XX, ne-au procopsit cu amploarea mişcărilor totalitare, cu Gulagul şi Holocaustul?

Exact aceasta e concluzia toxică, pe care o trăgea zilele trecute alt comentator, rău turmentat de Brexit. Afirmând că „alegerile sunt rele pentru democraţie” David Van Reybrouck se aruncă, intoxicat grav, să taie beregata societăţilor deschise. Le cere să renunţe la alegeri şi să opteze, în schimb, pentru experimentul trasului la sorţi de lideri. Or, cu asemenea „duşmani”, fascismul nu mai are nevoie de aliaţi. Iar cu asemenea "prieteni", democraţia, cea asaltată de terorism, de putinism, de populism şi de ideologii corectitudinii politice, nu mai are nevoie de vrăjmaşi.

N-ar fi, poate, mai util să acceptăm recomandarea medicului? Sfatul amicilor? Să nu refuzăm medicaţia? Chiar credem că ne tămăduim de nebunie dacă îl omorâm pe doftor? Să nu fim oare în stare să învăţăm din eurocriticile exprimate de scrutinele europene? De pildă că, după cum releva recent David W. Cerny, în The Atlantic, „încrederea în guverne se prăbuşeşte” peste tot în lume, ceea ce ar putea explica fenomene precum succesul lui Donald Trump, ori Brexitul?

Dar oare de ce se prăbuşeşte? Doar pentru că popoarele în loc să fie informate se masifică, aşa cum susţin unii? Pentru că sunt stupide şi incapabile să înţeleagă fenomene complexe ca UE? Pentru c-am omis să ne alegem alte popoare europene, mai proeuropene decât cele pe care le avem? Sau pentru că, în numele democraţiei, culmea, tot refuzăm să ne conformăm voinţei lor?

Ce simplu e să dai vina pe alţii. Ce simplu e să negi evidenţa inadecvării proprii. De pildă cea a carenţelor unei elite politice şi mediatice izolate într-un turn de fildeş. De pildă faptul că această elită se arată incapabilă să fie persuasivă. Să construiască simplu. Să ne combată mefienţa. Să lămurească de ce e oare necesară birocraţia debordantă de la Bruxelles. Căci prezervarea ei dă semne, vai, să fi devenit atât de importantă încât să fim siliţi, dacă nu vrem să părem eurofobi, s-o apărăm cu dinţii, până la a revendica desfiinţarea alegerilor şi renunţarea la democraţie.

Nu reuşesc, oricât de chinuit de sete, de intoxicat aş fi, oricât m-aş împăca, la masă, bând Bruderschaft, cu inamicii, să înţeleg cum poate ajuta Uniunii, cea fără de popor, negarea deficitului ei democratic structural şi instituţional, mai degrabă decât a spune adevărul pur?

N-ar fi mai bună diagnosticarea lui corectă? Şi demararea de reforme politice şi economice, întru refacerea încrederii electoratelor europene care periodic, in corpore, însă zadarnic, îşi tot expediază turmentatele elite la culcare? N-ar fi recomandabil, totuşi, un pui de somn cinstit?