1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

INTERVIU: Competiţia pentru locul fruntaş în antisemitism

Ce s-a schimbat în antisemitismul european? Dar în percepţia Holocaustului românesc? Dar în atitudinea faţă de evrei şi relaţia lor cu utopia comunistă? Norman Manea în discuţie cu Petre M. Iancu.

default

Norman Manea (la ICR Viena, 2011)

Ce s-a schimbat în antisemitismul european? Dar în percepţia Holocaustului românesc? Dar în atitudinea faţă de evrei şi relaţia lor cu utopia comunistă? Ar trebui ca şi evreii să-şi facă mea culpa? Şi câtă rezistenţă anticomunistă reală se ascunde în faimoasa formulă a „rezistenţei prin cultură"? Scriitorul româno-american Norman Manea , invitat recent al Institutului cultural român de la Viena, condus de Carmen Bendovski, a stat de vorbă cu Petre M. Iancu despre identităţi fracturate, despre evrei, Holocaustul românesc, comunism şi rolul jucat de intelectualii români în timpul regimului totalitar.

Iată în continuare acest interviu.

Petre M. Iancu: D-le Norman Manea, gândindu-mă la formula optimă care să vă introducă am ezitat. M-au încurcat deopotrivă vocaţiile şi profesiunile dumneavoastră diverse, cariera de profesor de colegiu, de eseist, de romancier, de critic, de scriitor de mare succes, dar şi apartenenţa dumneavoastră religioasă şi naţională. N-am ştiut adică, dacă e mai aproape de adevăr să vă prezint ca scriitor român din exil, ca american, evreu sau ca o combinaţie. Ştiu că s-a extins enorm fenomenul identităţilor hibride. Dar poate mă scoateţi dumneavoastră din încurcătură. Sunteţi un caz de identitate hibridă?

Norman Manea: Da, cred că sunt un caz de identitate hibridă. M-am născut într-o familie evreiască, am avut un destin care este într-o anumită măsură şi probabil într-o mare măsură un destin evreiesc, m-am format şi, dacă vreţi deformat în cultura română, căreia cred că şi vreau să-i aparţin şi am eşuat sau naufragiat în America, o ţară a exilaţilor unde trăiesc de 20 de ani. Toate aceste trei premize se întâlnesc undeva într-o identitate hibridă. Întrebarea este, poate, în final, care este entitatea, nu identitatea. Cum spunea cândva Gertrude Stein, şi avea dreptate, identitatea ne leagă de un grup social, de o anumită situaţie socială, de pildă, ca evreu mă leagă de familie, de tradiţie, ca român mă leagă de cultură şi de biografia mea românească, ca american mă leagă de domiciliul meu actual. Deci este o identitate hibridă, Ea zicea, entitatea este ceea ce rămâne când eşti singur într-o cameră. Ce rămâne din toate acestea când sunt singur într-o cameră nu ştiu, dar probabil, câte ceva din toate. Deci eu cred că şi entitatea este hibridă.

P.M.I: Voi apela acum, ca să spun aşa, la identitatea dumneavoastră românească. Date fiind problemele actuale ale României, cu spaţiul Schengen, cu imaginea rea a aparatului ei judiciar, cu lupta prea puţin eficientă împotriva corupţiei m-a frapat că, în ultimul interviu pe care l-aţi acordat unui ziar conservator austriac, aţi amintit de ceea ce am putea numi faţa umană a corupţiei: cea care v-a salvat viaţa în deportarea din Transnistria, când, în plin Holocaust românesc, în plină exterminare în masă a evreilor europeni, ofiţerii români s-au dovedit net mai uşor de uns şi, ca atare, de convins să cruţe vieţi, decât omologii lor germani.

N.M.: Da, eu cred că tot ce este omenesc conţine o anume ambiguitate. Şi în acest caz nu era un elogiu al corupţiei, nu voiam neapărat să conving lumea că este o chestie foarte pozitivă şi că, de pildă, corupţia de azi din România ar trebui lăudată de toată lumea şi urmată ca un exemplu convingător. Am vrut doar să spun că în situaţii extreme cum era cea a deportării, cea dintr-un lagăr, corupţia a funcţionat uneori pozitiv iar asta este, cum sa spun, o laudă nu a corupţiei, ci a premizei omeneşti din orice comportare umană. Corupţia funcţiona desigur ca o intermediere, ca o câştigare a simpatiei sau a toleranţei, dar până la urmă adevărul se afla în atitudinea însăşi.

P.M.I: Dincolo de raportul dintre evrei şi statutul lor de victime ale Holocaustului, să nu uităm că, „deşi nu toate victimele Holocaustului au fost evrei, toţi evreii au fost victime”, după cum spunea cândva Elie Wiesel, remarcabilă este onestitatea, auto-critică după cum mi s-a părut, cu care aţi abordat relaţia dintre evrei şi comunism. „Au existat evrei destul de puerili ca să devină comunişti", aţi spus. Iar apoi aţi invocat clişeul antisemit, potrivit căruia evreii ar fi „deştepţi", clişeu pe care l-aţi amendat spunând cu referire la aderarea unui număr de evrei la comunism: „unii evrei sunt idioţi". Dat fiind rolul nefast jucat în istorie de un Troţki, Kaganovici şi mai ales de un criminal sadea, cu nenumărate vieţi pe conştiinţă ca Jagoda, şef al NKVD-ului stalinist în anii 1934-36, e nevoie oare de un mea culpa evreiesc, de felul celui pe care-l cer insistent antisemiţii?

N.M.: Nu, nu cred că e vorba de aşa ceva. Pentru că evreii comunişti au abandonat identitatea lor evreiască. Acesta era însuşi conţinutul identităţii lor comuniste, de a nu se mai revendica drept evrei ci de a se revendica drept comunişti, internaţionalişti ş.a.m.d. Ei credeau că nu mai sunt evrei chiar dacă rămăseseră. E treaba lor. Eu cred că problema principală a evreilor în relaţia lor cu celelalte popoare este să li se acorde evreilor normalitatea. Să aibă dreptul să fie şi idioţi şi hoţi şi criminali cum sunt cei ai altor popoare, fără ca asta să devină o stigmă pentru întreaga comunitate, pentru întreaga etnie. Aceasta este problema centrală a evreilor. Când în România, azi de pildă, se aminteşte de numele Anei Pauker, se în pune în paranteză Hannah Rabinovici - aceasta este o tâmpenie. În primul rând pentru că Ana Pauker nu este Ana Brâncoveanu sau Popescu, Pauker e deja un nume care nu e strict românesc şi e destul să spui Pauker dacă vrei să introduci o anumită insinuare. Ea asta a fost, o evreică care a devenit comunistă - şi împrejurarea în care a devenit comunistă este ea însăşi semnificativă. Ea provenea dintr-o familie evreiască extrem de religioasă şi ea însăşi, ca fetiţă, a fost acceptată la o şcoală religioasă de băieţi unde fetele nu erau admise, pentru că bunicul ei rabin, care credea în genialitatea ei, a convins până la urmă autoritatea comunităţii evreieşti s-o accepte acolo. Era la Bucureşti, cred, muncitoare la o fabrică de textile, sau aşa ceva, când a văzut o manifestare antisemită, a venit acasă, înţeleg că o săptămână sau două săptămâni n-a mai vorbit cu nimeni şi, din acel moment, s-a desprins total de iudaism şi a devenit comunistă. Sunt împrejurări cred că extrem de revelatoare şi asta explică şi participarea multor evrei la comunism ca o reacţie la persecuţiile pe care le sufereau, si ca o speranţă, fie şi puerilă, într-o ideologie şi într-o societate care le va acorda drepturi egale. Este semnificativ de pildă, că în România, unde exista o comunitate evreiască extrem de numeroasă, de 800.000 de evrei înainte de război, între care oameni de toate categoriile, dar şi oameni de mare valoare, nu a fost niciodată un ministru evreu. Un ministru evreu a apărut, prin Ana Pauker, cu comuniştii. Asta putem discuta, dacă vreţi. Se poate discuta câte ceva din acest destin complicat care, din păcate, e simplificat pentru uzul actualităţii politice. Ca totdeauna.

Vă mai recomandăm