1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Interdicţia hipofagiei şi alte surse nevăzute ale scandalului

Scandalul cărnii de cal pune în evidenţă că UE nu este încă o piaţă comună cu standarde unitare reale şi că mentalităţi diferite şi aprehensiuni de toate felurile conservă încă asimetrii mari.

Românii au fost la fel de surprinşi ca şi britanicii când au aflat că ţara lor exportă mari cantităţi de carne de cal. Explicaţia e simplă: chiar dacă nu e vorba de un veritabil tabu nimeni nu mănâncă în România carne de cal, cu excepţia unor restrânse comunităţi rurale din Dobrogea. Există o reţinere puternică, chiar şi la aceia care nu fac mare caz de uciderea şi suferinţa animalelor. De aceea declaraţia unui medic nutriţionist cunoscut, care a spus că unele mezeluri ar putea conţine totuşi carne de cal, a atras atenţia. Dacă acest lucru este adevărat ar trebui, cu siguranţă, ca etichetele să nu omită acest lucru.

Cu mai mulţi ani în urmă presa românească a lansat subiectul acesta pe fondul unor dezbateri europene privitoare la riscurile conţinute de carnea cailor trataţi cu fenilbutazonă. Multă lumea credea şi mai crede poate că binecunoscutul “salam de Sibiu” conţine carne de cal. Producătorii au dezminţit însă categoric, admiţând numai că producătorii de mezeluri foloseau carnea de cal în anii comunismului şi o scurtă vreme şi după aceea. În ce priveşte reţeta salamului de Sibiu firma producătoare admite că în timpul lui Ceauşescu se foloseau maţele de cal, dar niciodată carnea. Mezelarii nu au explicat însă, în mod convingător, de ce au renunţat la carnea de cal, câtă vreme nu au existat niciodată restricţii legale în sensul acesta.

De fapt modul în care se apără producătorii de aceste “suspiciuni” demonstrează faptul că există cu adevărat o mare reticenţă faţă de carnea de cal, una care are o origine profundă. De fapt nici în Franţa sau în Italia nu se vinde carne de cal cu oasele identificabile la vedere. Chiar şi în ţările în care se consumă zeci de tone de carne de cal într-un an se manifestă o anumită pudoare. În România însă calul se bucură de o afecţiune specială datorată unei vechi economii ţărăneşti în care calul ocupa un rol important. Calul de povară sau calul de tracţiune devenise un membru preţios al familiei ţărăneşti care împrumutase în mod subtil şi difuz trăsături cvasi-antropomorfe.

Probabil însă că sursele cele mai puternice ale acestei semi-interdicţii ar trebui căutate în creştinismul primelor secole. În scrierile sfântului Vasile cel Mare (sărbătorit deopotrivă în biserica catolică şi în cea de rit bizantin) apar trimiteri implicite la carnea de cal: “Astfel, cel care ar mânca din nevoie şi carne oprită (de cal, etc.) nu păcătuieşte”.

Patru veacuri mai târziu însă, papa Grigore al III-lea ar fi interzis carnea de cal în toate împrejurările, considerând că este o practică detestabilă, de origine păgână.

În Anglia modernităţii explicaţiile reticenţei sunt probabil parţial diferite fiind legate poate şi de tradiţia curselor de cai, care au plasat animalul într-o categorie “nobilă”, dar în cele din urmă efectele sunt aceleaşi: britanicii refuză cu oroare hipofagia. Putem bănui de aceea că dacă englezii ar fi obişnuit să mănânce carne de cal, scandalul nu ar fi fost la fel de mare. Chiar dacă este vorba de o certă înşelătorie, contează şi gradul şi natura ei.

Este posibil ca inflamarea subiectului să se fi datorat şi altor cauze. Britanicii tocmai asistaseră la negocierile pentru noul Buget European în cursul cărora francezii se opuseseră în cel mai înalt grad la solicitările Londrei de reducere a bugetelor destinate agriculturii. Carnea de cal descoperită în lasagna „de vită”, a părut aşadar o teribilă confirmare a defecţiunilor din politica agricolă comună.

De asemenea originea românească a cărnii de cal a funcţionat în acelaşi sens, căci România fusese luni de zile prezentată în presa britanică ca sursă a unei migraţii indezirabile şi, într-un fel mai difuz, ca sursă a „răului” în Europa extinsă. Aşadar lasagna franţuzească cu carne de cal românească a fost un amestec exploziv, care a creat o veritabilă furie mediatică. Primul ministru Victor Ponta a avut dreptate să creadă că România trece drept „suspectul de serviciu”, căci între Franţa şi România vinovăţiile păreau uşor de distribuit. Dacă s-ar fi dovedit că abatoarele româneşti falsifică etichetele, nu s-ar fi mirat probabil nimeni. Abia aşa începe uimirea şi probabil şi procesul unei reflecţii mai atente asupra reglementărilor europene.

În orice caz, scandalul cărnii de cal pune în evidenţă că UE nu este încă o piaţă comună cu standarde unitare şi că mentalităţi, credinţe ca şi tot felul de aprehensiuni confuze de toate felurile conservă încă serioase asimetrii. Să ne amintim şi de suspiciunile nedemonstrate până la capăt că societăţi mari cum sunt Coca Cola ar distribui produse de calitate diferită în vestul şi în estul continentului. Şi alte societăţi de renume au fost de asemenea acuzate că profită de exigenţa mai mică a clienţilor din ţările foste comuniste ca să vândă produse de calitate mai slabă cu aceeaşi etichetă.