Intelectualii faţă în faţă cu poporul lui Vadim

Preşedintele României a condamnat oficial comunismul. Evenimentul s-a petrecut după exact 17 ani de cînd timişorenii s-au ridicat împotriva lui Ceauşescu – data de 18 decembrie desigur că nu a fost aleasă întîmplător. S-a dorit un apel la memorie, responsabilizare şi adevăr. Lucrurile nu au ieşit aşa. A rămas însă gestul oficial, verdictul rostit de primul reprezentant al statului, preşedintele Traian Băsescu. L-aţi mai auzit şi desigur că îl veţi mai auzi. Îl citez totuşi:

„Luînd act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”.

Pierdem din vedere esenţialul

Raportul Comisiei prezidenţiale conduse de Vladimir Tismăneanu precum şi bîlciul greu de imaginat din Parlamentul României au fost şi vor fi analizate, comentate mult timp de acum încolo. Am urmărit cu atenţie presa ultimelor zile şi am rămas cu sentimentul că de fapt pierdem din vedere esenţialul – fie din deprinderea de a prezenta doar spectacolul, fie din intenţii vinovate.

Se vorbeşte mult de o reînfăţişare a scindării societăţii româneşti între stînga şi dreapta, odată cu prezentarea Raportului Tismăneanu şi condamnarea comunismului de către preşedintele Băsescu. Personal nu cred că avem un electorat de stînga şi un altul de dreapta, pentru ca acestea să se situeze acum pe poziţii ireconciliabile. Cum cred de asemenea că nu avem nici partide de stînga şi partide de dreapta, ideologic vorbind. Ideologiile politice au desigur rostul lor chiar şi în România, anume de a fi momeală electorală, nu însă şi practică de guvernare.

„Poporul lui Vadim”

Ceea ce a reînfăţişat cu virulenţă momentul prezentării Raportului Tismăneanu este însă altceva: anume aceeaşi atitudine ostilă a ceea ce numesc aici „poporul lui Vadim” faţă de intelectuali. Şi nu faţă de oricare intelectuali, ci doar faţă de aceia care, în mintea poporului lui Vadim, nu-şi văd de treburile lor, adică de scris şi de citit, şi apar în viaţa publică în poziţii de decizie – chiar dacă nu făţiş în politică, undeva la graniţele politicului, acolo de unde pot influenţa, şi influenţează, deciziile politice.

Aceşti intelectuali sînt puşi la zid de „poporul lui Vadim” – termen generic unde îi văd şi pe cerşetorii milei lui Becali, şi pe săracii-cinstiţi ai lui Iliescu şi, desigur, şi pe briganzii revanşarzi ai lui Vadim Tudor.

Becali vs restu’

L-am auzit acum cîteva zile pe Becali spunînd la televizor: Ce au făcut Liiceanu şi Pleşu, faţă de ce am făcut eu, pentru ţara asta? Da ce, oamenii mănîncă cărţi, mănîncă Humanitas? Va aduceţi aminte cum Liiceanu, Pleşu, Paler şi mulţi alti intelectuali au fost vînaţi de mineri în urmă cu 17 ani. Tot atunci, muncitorii de la IMGB strigau din toate puterile: „Noi muncim, nu gîndim”. Nu a fost o întîmplare că furia minerilor a fost direcţionată atunci către acei intelectuali de o mare vizibilitate, dar mai ales implicaţi într-un demers civic, desigur ţintind politicul.

Răul din România

La fel nu este o întîmplare acum că ţintele „poporului lui Vadim” sînt tot acei intelectuali implicaţi în viaţa publică şi care influenţează în fond deciziile politice în special ale preşedintelui Băsescu. Să nu ne amăgim că răul în România sînt doar Vadim, Becali, Iliescu. Răul în România este „poporul lui Vadim”, toate acele complexe, resentimente, atitudini revanşarde care îl caracterizează.

Că vîrful de lance al acestei mentalităţi de gloată sînt cei pe care i-am numit, asta e adevărat. Aceştia pot fi însă daţi la o parte – o Justiţie normală, care ar funcţiona, ar putea să-i spulbere din viaţa publică pentru mulţi ani de acum încolo.

Ce facem însă cu „poporul lui Vadim?”. Pe acesta nu îl putem condamna la închisoare. Nu îl putem nici măcar judeca. Şi atunci, noi facem de fapt ceea ce e mai rău: îl ignorăm, iar atunci cînd ne aducem aminte de el, îl dispreţuim.