Integrarea în UE a politicienilor

Manifestul cu pricina a făcut nu puţine valuri în politica dîmboviţeană – de altfel, nu am nici o îndoială că tînărul gălăgios ar fi urmărit un alt scop decît acela de a focaliza atenţia asupra propriei persoane sastisite de patria-mumă, probabil şi cu sprijin material şi logistic din partea unor naţionalişti maghiari.

Nu am mai auzit nimic în ultimii ani de tînărul revoltat de la Cluj – un argument în plus că individul şi-a jucat propria carte şi că acum ţine niscaiva cursuri la cine ştie ce universitate multiculturală de aiurea, sau ocupă un post călduţ de funcţionar obscur, dar european.

Am plecat de la această aducere aminte pentru a pune următoarea întrebare: Cu ce lideri şi personaje politice din ringul politicii româneşti de după 1990 ne vom integra noi în Europa? Mai exact, cu ce lideri şi personaje politice ne va adopta comunitatea europeană – desigur, ca pe un copil de la orfelinat sau ca pe un copil dintr-o familie destrămată?

Vom fi parte a Uniunii Europene fără cel mai important partid democratic, acela în jurul căruia şi-au clădit şi deopotrivă şi-au năruit speranţele oamenii încă nealteraţi de tot de comunism. Cine a distrus de fapt acest partid? – aceasta e o întrebare la care nu a răspuns încă nimeni pînă acum, cu luciditate şi competenţă.

Desigur că şi în Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, căci despre acesta este vorba, au fost lideri ideologici şi de imagine care au jucat un rol – acela de a distruge partidul din interior. Este vorba de oameni de bună seamă şantajabili prin dosarul de la securitate. Să nu uităm că principalii lideri ţărănişti au mîncat puşcărie politică pe pîine. Şi că de fapt cei mai mulţi au ieşit din închisorile comuniste învinşi – lucru care nu se spune, dintr-o anumită cucernicie românească păguboasă faţă de valorile consacrate, recunoscute. Faţă de acele valori abstracte, la care nu mai umblă nimeni niciodată, pentru a vedea, totuşi, cîtă minciună, cît fals şi cîtă mizerie pot încăpea într-un glob de sticlă pe care istoria, zice-se, a scris cu litere de-o şchioapă „adevăr” şi „valoare”.

Care istorie, vă întreb? Istoria scrisă de cine? Ca o paranteză, noi nu avem încă, după 16 ani de la schimbarea de macaz politic, o istorie a comunismului pentru buna cunoaştere a elevilor, o istorie pe înţelesul lor. De ce oare această ignorare tîmpă a unui lucru cu adevărat fundamental? Ne întrecem, în schimb, în livrarea pe piaţă a unor cărţi docte, preţioase şi pretenţioase. Preşedintele Băsescu înfiinţează şi el un Consiliu al Înţelepţilor cu cap de afiş Vladimir Tismăneanu, consiliu care are sarcina prezidenţială să studieze comunismul şi să redacteze un proces verbal din care preşedintele să înţeleagă dacă regimul a fost bun sau rău.

Mă îngrijorează că ne lăsăm copiii de izbelişte, într-o ignoranţă crasă în ce priveşte trecutul comunist. În ceea ce priveşte răul empatic şi resorturile lui. În ceea ce priveşte acel experiment diabolic, unic în tot blocul comunist – mă refer la reeducare -, prin care au trecut o groază de foşti deţinuţi politici, desigur, cei mai mulţi dintre ei ţărănişti. Şi care au devenit la rîndul lor torţionari, pentru că suportabilitatea omenească e limitată şi nimeni nu poate să acuze pe nimeni că nu a mai suportat durerea fizică şi teroarea psihică şi că a cedat.

Fapt este că cei mai mulţi dintre cei care au trecut prin reeducare au ieşit muţi din închisorile comuniste şi nu au povestit un cuvînt nici măcar nevestelor lor şi nici măcar pe patul de moarte.

Cu aceste fapte oribile, nespuse şi nescrise, neasumate, politicienii români negociază locul nostru în Europa cu comisarii de la Bruxelles.

Eu cred că ar trebui să ne fie ruşine că, probabil, peste un an vom face parte din familia europeană. Ruşine, în primul rînd, de copiii şi de nepoţii noştri, pe care îi acuzăm că îşi pierd vremea în cafenele, în loc să „pună mîna pe carte”. Pe care carte, vă întreb?

Vroiam de fapt să spun că eu nu m-am săturat de România, ca personajul pe care l-am pomenit la început. Pentru că România nu înseamnă doar politicienii veroşi, ziariştii mercenari, proştii agresivi, intelectualii eşuaţi în carierism. România are partea ei de ziarişti oneşti, proşti cuminţi, intelectuali de prestigiu, şi aşa mai departe. Numai că jocul procentelor este zdrobitor pentru cei din urmă.