Institutul Cultural Român - noua victimă a USL

Strategiei de promovare a valorilor culturale româneşti prin angajarea lor în dialogul culturilor lumii, aplicată în ultimii şapte ani, i-a revenit un rol decisiv în risipirea proastelor impresii lăsate străinătăţii fie de politica Bucureştiului, fie de reaua purtare a unor cetăţeni români dincolo de hotarele ţării.

Mai mult decît atît - într-un răstimp relativ scurt, ICR a reuşit să ofere străinătăţii numeroase revelaţii pozitive, să întregească imaginea ţării în lume, ciuntită de ignoranţă sau indiferenţă.

Un guvern realmente interesat de acreditarea durabilă şi de promovarea autenticelor valori culturale autohtone în „satul global”, ar fi trebuit să onoreze meritele unui ICR care, cu bani puţini, a realizat foarte mult şi foarte bine.

Noua alianţă aflată la putere se decide însă să modifice misiunea Institutului, să împingă performanţele şi obiectivele activităţii sale de la altitudinile universaliste spre povîrnişurile provincialismului, să dirijeze şi să controleze această alunecare în jos, tăind masiv din bugetul alocat şi plasînd sub vigilenţa politică a Senatului programele şi activitatea ICR. Totul, cu ajutorul unei ordonanţe de urgenţă.

Nu atît faptul că Uniunea Europeană nu agreează deloc guvernarea prin ordonanţe de urgenţă este cel care a stîrnit deja în urmă cu peste o lună, un val de proteste din partea intelectualilor şi artiştilor din ţară şi din străinătate, între care şi a unor laureaţi ai Nobelului pentru Literatură, faţă de perniciosul ucaz.

Teama de a asista la o nouă ţintuire a culturii în ograda politicii, obtuză şi îngustă, a stîrnit triste amintiri şi a fost cauza profundă şi stringentă a mobilizării atîtor capete luminate împotriva ineptei ordonanţe. Căreia Curtea Constituţională îi dă undă verde.

Respingînd excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, CC îi permite guvernului Ponta să dea, în toiul verii, lovitura de graţie unei instituţii care, după decenii de provincialism neaoş, a reuşit să se integreze armonios în reţeaua din care fac parte Institutul Goethe, Institutul Francez, Consiliul Britanic, spre a nu cita decît cele cîteva „partenere” ale ICR.

Nici unuia din aceste institute nu i-a fost prescrisă explicit de către guvernele, ministerele sau parlamentele de la Berlin, Paris sau Londra datoria de a se ocupa în special de identitatea germanilor, francezilor ori a britanicilor aflaţi dincolo de hotarele patriei.

Dar la ce altceva ne-am fi putut aştepta din partea unei alianţe guvernamentale animată de josnice sentimente de răzbunare, pentru care prioritatea supremă este acapararea cu orice mijloace şi cu orice risc a puterii?

Cît habar de şi cît respect faţă de autenticele valori culturale şi intelectuale poate avea un premier care, confruntat cu dovezile de netăgăduit ale plagierii tezei sale de doctorat, susţine că totul nu ar fi decît rezultatul unei intrigi politice? Cît de mult le poate păsa actualilor guvernanţi de binele ţării cînd, după ce au reuşit să deterioreze într-un interval record imaginea ei în lume, continuă să demoleze şi instituţia care prin susţinuta ei activitate a izbutit în anii din urmă să dea la o parte sedimentul de clişee, prejudecăţi şi stereotipii, spre a scoate la iveală şi trăsăturile luminoase ale culturii naţionale, eliberînd-o şi de complexele de inferioritate?

Ne putem teme că lovitura dată Institutului Cultural Român - prin ciuntirea bugetului, prin politizarea activităţii şi misiunii sale - nu este decît începutul unei drame în care se poate întîmpla tot ce poate fi mai rău. Putem însă deopotrivă spera ca alegerile din toamnă să modifice scenariul, în aşa fel încît răul cel mare să nu se întîmple totuşi.