1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Inimi reci, inimi înfricoşate

Brazii se mândresc, aşa împodobiţi cum sunt. Sarmalele abia aşteaptă să se rumenească. Bucătăriile sunt calde. Doar multe inimi sunt încă reci. Iar politicienii par să n-audă că se apropie sorocul unor politici inepte.

Ai noştri ca brazii? Sau ca lichele, ticăloşi, indiferenţi, precum unii din parlamentarii noştri? În ce-i priveşte, brazii, împodobiţi, strălucesc în straiele lor de sărbătoare. Sarmalale stau să fie vârâte în cuptoarele celor care le au. Bucătăriile multora sunt calde. Doar multe inimi au rămas reci. Mult prea multe, din cele care politic contează, continuă, de asemenea, în ajun de sărbătoare, să fie glaciale şi împietrite.

De cealaltă parte a baricadei mulţi, inclusiv în România şi încă şi mai mulţi, proporţional, în Republica Moldova, n-au de-o pâine. Asistă în schimb, îngheţaţi de supărare, cum îşi acordă aleşii patriei dreptul la neruşinarea pensiilor speciale şi la sfidarea naţiunii prin perpetuarea vechilor satrapi postcomunişti, sau a neaveniţilor predemocratici la cârma televiziunii publice, a radioului public, a CNA.

Petre M. Iancu

Petre M. Iancu

Iar povestea românească nu e singura tristă care s-ar putea depăna în aceste zile dinainte de Crăciun. Perioadă în care, deşi joacă un rol cheie, sublim chiar, confom poveştilor în circulaţie în Creştinătate, religiile nu sunt la adăpost de critici. Ba par, chiar, cu fondul lor de fundamentalism, să ne amărească viaţa rău. În fapt, în lumea laicizată galopant şi atacată frontal sau insidios de isme, nu sunt doar sursă de probleme, ci, totodată, sub stare de asediu.

Oare, ce o fi oameni buni, cu noi? În ajun de Sărbători nu se prea aud în Europa glasurile celor care, cu voce tare, bocesc martiriul creştinilor din Nigeria, din Siria, Irak, sau aiurea. Nu se prea varsă lacrimi de grija africanilor sau asiaticilor de alte religii decât islamul sunit, cu fete, soţii, ori mame răpite şi înrobite sexual de teroriştii statului islamic, sau de confraţi din grupări similare.

La Washington, Bruxelles, Berlin domneşte, în genere, în aceste chestiuni, tăcerea. Una asurzitoare. Ori se iau, fără vreo tragere de inimă, nişte măsuri călduţe, care n-ajută suficient. Sau n-ajută deloc. Tăcerile, ori discursurile pe te miri ce alte subiecte "importante", străpung şi urechile celor atenţi la spusele Vaticanului, ori la declaraţiile emise la vârful patriarhatelor ortodoxe. Halal Crăciun.

În fosta lume creştină din Răsărit şi Apus nu se rupe nimeni în figuri spre a explica eficienţa apărării credincioşilor ei. De ce? Pentru că această apărare e frumoasă, e sublimă, dar are micul defect estetic că nu prea există. Că mai nimeni nu se bate cu pumnul în piept pentru decizii şi demersuri inexistente, e bine. Intolerabil mi se pare că nici în ceasul al doisprezecelea nu se spune lucrurilor pe nume.

Inadmisibil e că nu se pune capăt neclarităţii morale şi jumătăţilor de măsură în faţa celor ce, cu o cruzime şi o obrăznicie nemaipomenite în istoria umanităţii, obligă mase întregi să-şi ia lumea în cap pentru că nu corespund patului islamist al lui Procust.

Cu mult tam tam s-au invocat nişte lovituri aeriene în Siria, care fie nu au avut nici un efect, fie s-au soldat cu moartea multor nevinovaţi, precum raidurile şi bombardamentele foarte îndoielnice, dacă nu de-a dreptul criminale, efectuate de aviaţia lui Putin. Or, experienta docet. E secretul lui Polichinelle că islamismul militant şi terorist nu va putea fi învins din aer. Că, aşa vag declarat cum e, aşa „ciudat” cum e purtat acum acest nou „drole de guerre”, va fi un război lung şi anevoios.

În schimb, e amplu corul celor care, în vest, au impresia că e corect politic să se impună să nu se mai amintească de Crăciun, ci doar de „Sărbători de Iarnă” spre a nu fi „jigniţi”, chipurile, „alţii”. Alţii? Atei, agnostici, musulmani. Mai ales musulmani, căci ei constituie masa nou-veniţilor în Occident care, în mod curios, au, mai cu seamă în a doua şi a treia generaţie, mari probleme de integrare.

Uimitor, în context, este că responsabilii occidentali au sesizat, într-un târziu, acest straniu regres (vizibil în toate atentatele ultimilor 15 ani şi manifest în statisticile celor ce aderă la varii tipuri de extremism islamic), dar n-au înţeles nici până acum corelaţia sa poate cea mai tulburătoare. Şi-anume, că atracţia salafismului, a tuturor doctrinelor totalitare, islamiste, a tuturor tentaţiilor autoritare, antidemocratice e asociată, direct proporţional, progresului „progresismului”, al corectidunii politice, al diluării axiologice a unei lumi care ţipă după valori şi obţine tirani.

Ce an vine? Unul greu, nu doar pentru acele mii şi zeci de mii de refugiaţi care nu-s terorişti, ci fug de terorism. Greu pentru musulmanii moderaţi, dacă vom continua să punem botul la pretenţiile, autovictimizările şi ameninţările extremiste. Tot mai greu şi pentru politicienii care, în ciuda rezultatelor scrutinelor din Grecia, Polonia, Franţa şi Spania par să n-audă că se apropie vertiginos sorocul unor politici inepte. Greu, dacă nu se apucă în fine de treabă, chiar fără să-i ştie capătul. Greu, în fine şi pentru noi, dacă vom continua să ne complacem în carenţele noastre psihologice, iar elitele politice de stânga vor continua să ne scoată la mezat democraţia, în ideea că ar putea rezolva lanţul crizelor din Europa, strigând „fascism, fascism”, spre a închide gurile criticilor.

Căci, pe măsură ce elitele 68-iste se agită steril, fascismul - cel real, nu cel imaginar -, precum şi variante de colectivism fie de stânga, fie de tip fundamentalist, continuă să avanseze, aparent irepresibil. Iscă frici şi angoase, le gestionează şi le amplifică spre a prelua segmente tot mai ample din electoratele europene. E timpul, în acest ajun de Crăciun, să ne eliberăm de frică şi de indiferenţă. Să hotărâm că vrem dregători puşi pe treabă, nu pe profit. Că vrem nu doar sarmale, ci şi inimi calde.

Nu le putem avea decât dacă ne iubim aproapele ca pe noi înşine, indiferent dacă aproapele ne corespunde la obârşie, religie, opinii, sau culoare a pielii. Or, în acest scop, suntem siliţi să ne iubim pe noi, în primul rând. Ceea ce înseamnă să punem capăt răului ce se iţeşte împotriva noastră, a valorilor, a culturii şi tradiţiilor noastre.