1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Infrarealitate românească

Prin barbaria mineriadelor şi nepedepsirea lor, România e, în raţionala Europă, o ţară la fel de tainică precum în enigmatica Americă latină misteriosul Paraguay. În ea domneşte nu adevărul, ci un soi de infrarealitate.

E-adevărat că, fruct toxic al unei demenţe senile, Europa s-a mai schimbat şi ea. Căci a început să-şi piardă simţul realităţii. Şi capacitatea de a se iubi. Or, iubirea ţine o vreme chiar şi de foame, spre deosebire, evident, de vorbe, indiferent cât de frumoase ar fi.

E, deci, miraculos că unele din rostirile cele mai meşteşugite, ca imaginile suprarealiste ale filmelor unui Bunuel, sunt în măsură să ne potolească şi foamea şi setea de adevăr, deşi n-au nimic în comun cu realismul socialist prescris de comunişti şi practicat şi de nazişti. Hrănitoare la culme sunt de pildă frazele unor autori ca Miguel Asturias, Mario Vargas Llosa, şi, last but not least, Augusto Roa Bastos, căruia i s-a celebrat recent centenarul.

Zace-n ele, magică şi nemachiată, autenticitatea însăşi. ”Paraguay”, spunea Roa Bastos despre patria care l-a exilat cândva, „e un stat atât de necunoscut, încât mi-a părut uneori a fi o ţară minune, inventată de romancieri, care transformă magia în realitate”.

Mie România uneori îmi pare invers, o realitate transformată în magie neagră de stupiditatea politicienilor ei penali, ca şi de conspiraţionismele propagandiştilor lor. Rezultatul eforturilor lor combinate e stupefiant. In fapt, există mai mult adevăr viu în realismul magic al prozatorilor latinoamericani decât în tone de minciuni mortale şi de platitudini agramate, aparent realiste, în fapt născociri patologice, slobozite în populaţii de agitprop şi de politicieni dâmboviţeni care ar vrea să pară dintr-o bucată, dar sunt numai primitivi.

Aceşti oameni populează o scenă absolut halucinantă. Protagonistul ei, premierul, ajunge involuntar de partea revoluţionarilor care-l voiau dat jos în revoluţia #rezist, a luminii, pentru că fosta cârpă de la şefia guvernului a reuşit într-un târziu să dea semne de oarecare bărbăţie în faţa tenebrosului conducător din umbră al ţării încăpute pe mâna penalilor şi infractorilor. 

Pare că un drac a întors pe dos această lume politică, răsturnând-o cu tot cu valorile sacrosancte coagulate de câteva mii de ani de civilizaţie. La capătul lor s-a ivit în România contemporană un doctor fără ghilimele precum Petre Daea. Zice deci domnia lui, cu autoritatea sa doctorală: "Domnule prim ministru, pentru mine ziua este exactă, sarcina de asemenea. Sper ca în 31 martie să avem numai situaţii neclare". Ori, cireaşa de pe tort. "Oaia e o statuie vie. Lângă oaie găsești o frunză, dar lângă frunză nu găsești o oaie”.

La talpa infrarealităţii româneşti, la perigeul, la punctul ei cel mai de jos se situează faptul, de asemenea halucinant, că acest suprarealist ministru al agriculturii şi identităţii naţionale româneşti face parte, alături de colegele-dudui de Olt şi Tel-Drum-Teleorman, printre "singurii trei membri ai guvernului" care au trecut cu bine de ochii de Cerber ai "evaluării" liderului PSD.

Să râdem? Să plângem la catafalcul unei Românii moderne care a decedat şi-a alunecat într-un iad mocirlos înainte de a se naşte, ucise de ridicol şi trimise în gheenă de voracitatea analfabetului politician penal? Să hohotim, aş zice, cum hohotesc demonii în infernul dantesc după o partidă încinsă de vrăjitorie. Căci în tragedia românească nu se va lumina de zi doar pentru că pofta de putere întunecă şi minţi străine. Unele din Germania, de pildă.

Unde şi candidatul social-democrat la funcţia executivă supremă, în speţă Martin Schulz, joacă în prezent cu maxim succes într-un vodevil care s-ar putea intitula „Refuzul obstinat al realităţii”.  Căci, plin de un comic involuntar, eroul acestei piese îi adresează ditirambi lui Emmanuel Macron, sperând că, în neagra sa depresie, cauzată de alunecarea în insignifianţă politică, triumful electoral al francezului îl va ajuta pe Schulz să se relanseze în sondajele germane. SPD-istul îi ridică deci osanale preşedintelui, afirmând că şi Germaniei i-ar trebui o "schimbare de sistem" ca Franţei.

E imbatabil hazul neintenţionat al acestor elogii. Martin Schulz uită în context, cum just îi amintea un comentator avizat, că Macron are intenţii de reformă neoliberală, nu socialistă. Că pe omologii francezi, socialişti, ai neamţului, francezul i-a pulverizat. Şi că Schulz însuşi e chiar chintesenţa sistemului, iar nu vreun candidat antisistem.

Există, însă, o justiţie. Amnezia n-a cotropit pe fitecine. Ci pe liderul german de stânga care, în calitatea sa de preşedinte al Parlamentului European, s-a declarat, vai, „inspirat” de un discurs virulent antisemit rostit în instituţia sa de liderul palestinian Abbas. Care a recoltat în parlamentul condus de Schulz, în 2016, aplauze la scenă deschisă pentru resuscitarea mitului medieval al evreilor otrăvind chipurile fântâni, mitul genocidal, declanşator de pogromuri, care a sfârşit prin a depopula comunităţile evreieşti în siajul ciumei, a pandemiei numite „moartea neagră” din 1347.

Dacă atâta înţelege din istorie, după Holocaust, şeful stângii nemţeşti şi căpetenia unuia din principalele partide germane, de ce să ne mirăm că, pradă poate unui soi de magie neagră care ia minţile elitei, principalul canal public regional de televiziune din Germania a făcut-o la rândul său de oaie. WDR a suprimat şi interzice difuzarea unui film documentar despre intensificarea la cote fără precedent a antisemitismului în Europa, care s-a văzut cenzurat, de cinci luni încoace, şi de conducerea postului public tv franco-german, ARTE. 

Quod erat demonstrandum. Căci filmul tematizează contribuţia la intensificarea urii faţă de evrei, datorate nu doar imigraţiei musulmane, ci şi rătăcirilor postmoderne, politic corecte şi relativiste ale unui segment substanţial al clasei de mijloc autohtone şi al elitelor politice şi culturale europene.

Funesta derivă explică în parte tendinţa acestor elite de a semăna cu Liviu Dragnea. De a se înfuria în speţă pe te miri ce semne de independenţă lansate de esteuropeni în chestiuni precum, de pildă, a refugiaţilor, dar a tolera interminabil terorism în numele diversităţii şi a ignora stoic, timp de decenii, nedreptăţi şi maladii strigătoare la cer. Bunăoară simptomul infrarealităţii româneşti: nepedepsirea asasinilor şi tartorilor mineriadelor.