Independenţa Curţii Constituţionale şi suspendarea preşedintelui

Ideea unui militant USL de a modifica competenţele Curţii Constituţionale a aprins o dispută importantă, chiar dacă ea nu ocupă prim-planul dezbaterii publice. La prima vedere, ar fi vorba de o modificare lipsită de importanţă, dar care ar putea afecta lupta surdă care se dă între majoritatea guvernamentală şi preşedintele Traian Băsescu.

Potrivit unei modificări recente datorate tot PSD-ului, CCR a dobândit puterea de a verifica şi constituţionaliatea hotărârilor adoptate de camerele parlamentului. Autorii acelei modificări nu remarcaseră însă că iniţiativa lor ar putea bloca o hotărâre de suspendare a preşedintelui.

De altfel, la sfârşitul anului trecut, preşedintele Curţii Constituţionale, judecătorul Augustin Zegrean, explica în cadrul unui interviu că suspendarea preşedintelui nu ar mai fi posibilă fără acceptul CCR, căci orice asemenea hoptărâre ar putea fi contestată la Curte şi bineînţeles, infirmată. Ca să nu fie confuzii, trebuie să arătăm că este vorba de ceva diferit de avizul CCR şi care rămâne ca şi până acum, consultativ. S-ar putea ajunge aşadar la situaţia ciudată în care CCR dă un aviz negativ privind suspendarea preşedintelui, parlamentul ignoră avizul (aşa cum s-a întâmplat în 2006) şi adoptă o hotărâre de suspendare, care este ulterior contestată la Curtea constituţională.

Este evident un cerc procedural neserios, dar s-a ajuns aici în urma unor modificări succesive ale legii Curţii Constituţionale, fără să se mai ţină seama de ansamblu. Aşa se întâmplă de altfel mereu când legile se modifică după interesele de moment. Judecătorul Augustin Zegrean nu a comentat situaţia, dar a explicat că orice hotărâre a camerelor intră sub jurisdicţia CCR.

În spatele acestor plicticoase proceduri se află însă o uriaşă tensiune politică. O altă judecătoare a Curţii Constituţionale desemnate de asemenea de PDL, judecătoarea Iulia Motoc, a ţinut să intervină(vezi Contributors.ro) atrăgând atenţia, aluziv, că în general în lume „restrângerea competenţelor Curţilor Constituţionale este considerată o sancţiune la hotărârile Curţii Constituţionale respective ce au fost în dezacord cu decizii sau poziţii politice.” Judecătoarea Iulia Motoc a sugerat că punerea frecventă în discuţie publică a deciziilor Curţii Constituţionale ar fi mai curând un fenomen caracteristic Africii.

Ce-i drept, o comparaţie cu regimurile politice africane a mai fost făcută în legătură cu migraţia politică, care este în anumite democraţii africane un fenomen la fel de răspândit. Adevărata problemă priveşte însă nu conduita partidelor sau a presei faţă de Curtea Constituţională, ci independenţa reală a insitituţiei. Or, la aceste capitol, CCR nu stă foarte bine.

Se ştie că în democraţiile europene care au constituit mereu un model pentru organizarea constituţională românească, judecătorii sunt aleşi în parlament cu majorităţi calificate care merg până la două treimi. Alegerea judecătorilor cu 3 cincimi sau cu 2 treimi este, peste tot, un mod de a asigura un acord politic mai larg, transpartinic, de natură să garanteze mai bine neutralitatea politică a Curţii Constituţionale. Or, în România lucrurile se prezintă cu totul altfel. Aici judecătorii sunt aleşi cu majoritatea simplă, ceea ce îngăduie oricărei majorităţi guvernamentale să-şi impună candidaţii, politizând astfel instituţia.

Este foarte ciudat că deşi se poartă dezbateri aprinse pe tema independenţei CCR , subiectul sistemului de desemnare şi de alegere este mereu eludat. În ciuda unui mod solemn şi pretenţios de a purta dezbaterea publică, judecătorii CCR sunt reprezentanţii unor majorităţi guvernamentale care au pretenţia nedisimulată de a le fi respectate interesele.

Aşadar mai înainte de a discuta despre intenţia partidelor privind restrângerea competenţelor Curţii, ar trebui să se vorbească despre modul de alegere al judecătorilor. În realitate, toate partidele au eludat subiectul, sperând, în secret, ca atunci când vor obţine puterea să schimbe componenţa Curţii Constituţionale în avantajul lor.