Inconvenientul proclamării unilaterale a statului palestinian

Ideea proclamării în septembrie, în faţa Adunării generale a Naţiunilor Unite, a unui stat palestinian suveran (ar fi, în opinia conservatorilor israelieni, un al doilea stat palestinian, alături de Iordania) a stârnit ample controverse nu doar în Orientul Mijlociu.

Cu excepţia Franţei şi Spaniei, care au largi segmente de populaţie arabă şi au semnalizat că, în anumite condiţii, ar fi înclinate să accepte un atare demers palestinian, puterile occidentale nu şi-au disimulat opoziţia. SUA au reliefat clar că se opun unei atari iniţiative unilaterale.

Ca şi Olanda, guvernul german, care militează cu putere pentru soluţia celor două state, a făcut, de timpuriu, la fel, fiind criticat de opoziţia de stânga, care-şi ascunde cu greu opţiunile pro-palestiniene. În schimb, Marea Britanie nu s-a pronunţat încă.

În ce-i priveşte, palestinienii, încurajaţi de extrema stângă israeliană, insistă să mizeze pe carta proclamării unilaterale a propriului stat. Dat fiind că procesul de pace e pus de mult pe butuci există, aparent, o oarecare justificare pentru un asemenea efort.

În fapt, elita politică palestiniană ar fi trebuit de mult să organizeze alegeri. N-a făcut-o, iar grupul condus de Mahmud Abbas încearcă să se menţină la putere prin manevre propagandistice abile, precum proclamarea unui stat care, dat fiind dreptul de veto al SUA, n-ar avea de fapt nici o şansă să fie recunoscut de Consiliul de Securitate ONU, singurul for în drept să decidă.

Concomitent, opţiunea proclamării statului riscă să aibă consecinţe dintre cele mai neplăcute chiar pentru viitorul stat palestinian.

Fiindcă proclamarea unilaterală a statului, care implică abandonarea definitivă a soluţionării negociate a conflictului dintre evrei şi arabi pentru controlul Ţării Sfinte, presupune denunţarea unor rezoluţii ONU precum cea cu numărul 242 - şi a acordurilor de la Oslo.

Acorduri, care le-au adus enorm de multe beneficii palestinienilor. Nu trebuie uitat că OEP, în frunte cu pe-atunci teroristul său şef, Yasser Arafat, a revenit în Ţara Sfântă doar graţie acestor înţelegeri încheiate la Oslo.

Aceste acorduri, încheiate într-o epocă a optimismului, efervescenţei şi speranţelor generate de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a imperiului comunist, fuseseră cotate de dreapta israeliană ca o trădare naţională şi ca un amplu eşec al mişcării sioniste.

În consecinţă, aruncarea acestor acorduri la coşul de gunoi al istoriei ar putea deschide larg uşa anexării de către israelieni a unor ample porţiuni ale ţinuturilor de pe malul apusean al Iordanului. E vorba de zone aparţinând teritoriului biblic al Iudeii şi Samariei, pe care-l revendică deopotrivă palestinienii şi dreapta israeliană.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu