1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Inconştienţă la nivel înalt

Theresa May a promis să nu-i dea afară pe europenii trăind de mai bine de cinci ani în Regatul Unit. Inutil de subliniat că pe responsabilii continentali această concesie majoră nu dă semne să-i încânte.

Luxemburg Jean-Claude Juncker und Jean Asselborn Spionage Skandal (Reuters)

Şeful Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Juncker şi ministrul de externe luxemburghez Jean Asselborn, în 2016

Deşi sunt de cel puţin trei ori mai mulţi europeni în Marea Britanie decât britanici în Europa, euforia e departe de mai marii Uniunii. Ministrul de externe luxemburghez Asselborn a cotat decizia şefei guvernului britanic ca pe o opţiune fără alternativă „oricare alta fiind o declaraţie de război în contra UE”, după cum s-a exprimat el, textual. De unde atâta sânge rece? Pe ce se întemeiază siguranţa de sine a demnitarului luxemburghez? E o atitudine de negociator şiret? Ascunde cinism?

Cât de bine îi merge de fapt Europei de le poate conferi aplomb politicienilor responsabili pentru anii de criză fără precedent prin care a trecut şi încă trece Bătrânul Continent? Şi-a depăşit oare criza? Ori doar faza ei acută? E oare mai bine condusă în prezent?

Nu e clar încotro vor naviga Franţa şi Europa cu noul căpitan, Emmanuel Macron, la timona controlată de germani a Europei. Nou succes al preşedintelui Iohannis, Macron va vizita în curând România. Dar e îndoielnic că cei doi vor putea recondiţiona o casă comună cu zidurile fisurate rău.

Fapt e că rupturile succesive care au deşirat coeziunea lumii libere după votul pro-Brexit al britanicilor şi accesul republicanului Trump la preşedinţia SUA n-aveau cum să rămână fără un efect politic major. A fost unul parţial resuscitant pentru electoratul european, cel oscilând de ani între lipsa de grijă a turmentatului vesel, bine apărat, mult timp, de NATO şi de americani şi coma alcoolică indusă de îngurgitarea de cantităţi apreciabile de licori ameţitoare. Licori antrenând pierderea oricărei lucidităţi legate de precaritatea propriei poziţii în viaţă şi lume, a conştiinţei că globalizarea implică ameninţări de felul terorismului şi migraţiei, precum şi riscuri şi nevoi de reformă politică, economică şi militară. Şi că relativismul şi corectitudinea politică nu pot substitui raţiunea. Ori anula nevoia de libertate.

Brusca trezire la realităţi s-a soldat la austriecii exremişti de dreapta cu destrămarea visului alegerii unui preşedinte al Partidului Libertăţii la cârma ţării. La rândul ei, Alternativa pentru Germania şi-a văzut stopată o ascensiune vulcanică, aparent, la un moment dat, irepresibilă. Concomitent s-au văzut frânaţi subit şi fără mari menajamente şi olandezii lui Geert Wilders.

Încă şi mai important, francezii şi-au defulat, totuşi, ura pe elite alegând un preşedinte şi formaţiunea sa, situate, prima facies, în afara sistemului, dar au făcut-o într-un mod în fond inofensiv în raport cu acesta şi cu vechile aranjamente europene. În fine, britanicii le-au aplicat în alegeri o corecţie dureroasă Theresei May şi partizanilor intratabili ai un Brexit net şi dur.

Frica de necunoscut, de terorism islamist şi de tirani precum cei de la Moscova ori Ankara a indus nu doar griji, spaime şi temeri raţionale, ci şi angoase stupide şi psihoze. Electoratul european s-a gândit să le combată prin conservatorism de tip unionist. Încât s-a dezis în parte de populism şi de ceea ce eurocraţii numesc "eurofobie", deşi nu e adesea şi în bună măsură, decât un sănătos scepticism, izvorât din critici raţionale ale unui sistem plin de carenţe şi erori.   

Dar, în loc să beneficieze de acest respiro nesperat spre a construi punţi vitale, responsabilii UE par hotărâţi să adâncească până la ruptura totală clivajele despărţind diversele segmente ale lumii libere. În chestiunea migraţiei, motorul apusean al UE a hotărât să profite de victoria lui Macron şi de noua autoritate a cuplului franco-german nu atât spre a obţine un acord esenţial cu statele esteuropene, cât spre a apăsa până la insuportabil pe rana purulentă a refuzului admiterii de refugiaţi musulmani. 

Or, a nu înţelege temerile şi idionsicraziile naţiunilor dindărătul fostei Cortine de Fier e o stupizenie nu mai puţin periculoasă, pentru coeziunea şi propăşirea Uniunii, decât incapacitatea vesteuropenilor de a renunţa la demonizarea Americii lui Trump. Şi de a accepta necesitatea clară a asumării unei întăriri considerabile, solidare, a efortului economico-militar al tuturor membrilor alianţei nord-atlantice, în conformitate cu propriile angajamente.

Iată însă că termenul de solidaritate a ajuns minge de fotbal la Berlin, Paris, Bruxelles. E moale, flexibil şi interpretabil după voia şi pofta muşchilor dela picioarele unora. 

Termenul de solidaritate a ajuns minge de fotbal la Berlin, Paris, Bruxelles. E moale, flexibil şi interpretabil după voia şi pofta muşchilor dela picioarele unora. Sunt cei care, dacă e vorba de NATO, de americani, de Trump, şutează nonşalant în acest cuvânt şi în destinul înfrăţirii transatlantice. Lovesc fără milă şi în Marea Britanie, care a îndrăznit să le dea cu tifla, optând democratic pentru Brexit, tupeu care, în opinia lor, trebuie pedepsit draconic, financiar, spre a li se potoli altora pofta de independenţă.

Fortificaţi de reducerea notabilă a „eurofobiei” şi de lungul rămas bun al britanicilor, aceiaşi dascăli ai sportului cu balonul rotund se arată intratabili şi reclamă grijă, fermitate şi intransigenţă maximă în lecţia de morfologie aplicată cu duritate totală fraţilor esteuropeni...pentru că nu înţeleg toate sensurile vesteuropene ale conceptului de solidaritate. Şi pentru că nu acceptă să-şi asume o politică ce li se pare eurocratic-anticreştină şi antinaţională.

E o voioasă inconştienţă în această inadecvare la nevoia de unitate şi conducere competentă a lumii libere într-o fază în care Europa e departe de a-şi fi depăşit realmente criza, iar Statele Unite, extenuate de anii regimului Obama, se mai caută. E o inconştienţă şi veselă şi potenţial sinucigaşă, alimentată de iluziile unei părţi a elitei vesteuropene care, îndobitocită de deceniile de dolce far niente la umbra scutului american, se crede îndrituită să viseze la mezalianţe stupide. Bunăoară, la mariaje cu India, ori, mai rău, cu Rusia, China şi alte tiranii actuale şi viitoare.