1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Incompetenţa la conducere

Suferinţele româneşti ţin în mare parte de inadecvările în serie ale propriei elite culturale şi politice. Demisia lui MRU nu schimbă datele problemei.

Biblicul rege Saul n-a avut prea multe încercări. Uns rege peste poporul lui D-zeu, de către profetul Său, a ales să nu-i dea ascultare nici unuia nici altuia.

Ascultarea solicitată nu viza atât obedienţa oarbă, cât autodisciplina, refuzul oricărei forme de falsă smerenie, de corupţie, de populism. Presupunea aderenţa autentică la valori şi loialitatea faţă de ele dincolo de orice ispită de amplificare a popularităţii proprii ori de recurs, de dragul scopului cel bun, la metode interzise. 

La toate aceste capitole Saul e eşuat jalnic şi a încasat o pedeapsă pe măsură. I s-a luat regatul. Coroana i s-a dăruit unui poet. Care avea să greşească şi el, lăsându-se năpădit de pofte omeneşti, prea omeneşti.

Împreună cu hybrisul puterii şi prostia ori nebunia ce rezultă din trufie şi devastează până şi spiritele celor mai inteligenţi, demnitarii cad în capcanele tuturor acestor inadecvări. Pornesc cu dreptul şi trezesc speranţe mari, înainte de a eşua jalnic, din pricina unor defecte dintre cele mai banale.

Iată poate cea mai spinoasă problemă confruntând România contemporană. În cauză e elita ei „falsă”, după cum afirmă unii, în fapt, din păcate, reală, dar păgubitoare în raport cu interesele adevărate ale naţiunii. Are istorici mult lăudaţi, ca Ioan Aurel Pop. Proaspăt invitat să facă parte dintr-un îndoielnic organism, intitulat Comisie prezidenţială pentru proiectul de ţară, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai şi membru al Academiei Române a cauţionat plagiatul lui Victor Ponta. Şi a făcut-o ca membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU), care a certificat plagiatul lui Ponta. I-a „acoperit furtul, tăinuindu-l, ştergându-i urmele”, spre a prelua potrivitele descrieri ale faptei sale, datorate lui Gabriel Liiceanu.

Infamia a avut loc, explicabil, din prezumtiv servilism, căci demnitarul PSD-ist, aburcat pe-atunci pe cai mari, conducea spre noi culmi USL-isto-putiniste nu doar social-democraţia română ci întreagă ţară. A-l plasa acum pe Ioan Aurel Pop printre membrii Comisiei prezidenţiale pentru proiectul de ţară, pare, deci, din două una. Ori o dezavuare intrinsecă a acestui „proiect de ţară”. Ori un act ţinând de domeniul iresponsabilităţii, de vreme ce până şi fostul şef al SRI, Maior, a admis că „doctoratele plagiate constituie un risc la adresa securităţii statului”. 

E posibil ca preşedintele, care l-a împins către demisia de la şefia SIE pe MRU şi un istoric redutabil, unul din puţinii intelectuali autohtoni adevăraţi, părând să fi fost plasat în mod fericit într-un post de mare răspundere, care să nu-i depăşească nivelul de competenţă, să nu fi auzit de estimarea celuilalt fost şef de serviciu secret?

Nu ştie Klaus Werner Iohannis cât de grav a prejudiciat ştiinţa românească orgia de plagiate care au distrus reputaţia comunităţii academice româneşti? De ce se pretează şeful statului la a convoca o comisie cu un rol dubios, cauţionând, pe deasupra, în acest proces, fie şi indirect, impostura? Nu ştie preşedintele că, după aproape doi ani la putere, în care de la consilieri gen Mihalache la purtătorii săi de cuvânt n-a demonstrat defel o mână bună la numiri, e, totuşi, cazul să fie net mai atent în această sferă? 

N-ar fi, desigur, unica inadecvare serioasă la nivel înalt. Nici Traian Băsescu nu s-a dovedit perfect, în domeniu. Dar ultimii ani s-au constituit într-un interval al degradării galopante a actului de a conduce, de a crea modele sustenabile, de a orienta ţara într-un cadru geopolitic tot mai complex, de a impulsiona o meritocraţie atât de necesară ţării, prin propulsarea la cârmă a unor oameni care să facă ţării bine, iar nu rău.

Încât nu m-a mirat nici noua strachină în care, după un mai vechi obicei, a călcat un intelectual de anvergura lui Daniel Barbu. Mult lăudat, ex-cărturarul, devenit politician înfuriat pe sumele pasămite prea mari acordate combaterii unei boli necruţătoare ca SIDA, s-a autotransformat, regretabil, în om de casă al unor forţe dintre cele mai respingătoare.

Nu e nevoie să i se adauge decât o simplă actualizare portretului persuasiv al personajului, datorat lui Andrei Pleşu. Incapabil să distingă între eroismul veritabil al militarilor români care apără libertatea în Afganistan şi viaţa chipurile grea a politicianului de rând, Barbu s-a manifestat chiar în faza în care senatorii ţării apărau un presupus ucigaş din culpă, făcând zob prestigiul parlamentului şi al democraţiei.

Or, nimic nu mi se pare mai deplorabil şi mai pernicios decât ratarea marilor pariuri şi momente de către inşi apţi şi chemaţi să realizeze fapte esenţiale, dar care eşuează, ca Saul, în a-i persecuta pe cei demni, cauţionând cauze sau oameni nevrednici. Lor le-aş rezerva pedepsele cele mai aspre.