1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Incapacitatea de a vorbi cuprinzător despre subiectul maghiar

Miercuri seara, guvernul a suferit o înfrângere morală usturătoare, în ciuda faptului că moţiunea de cenzură a fost respinsă.

default

Opoziţia a reuşit să abată discuţia de la tema moţiunii de cenzură şi să arunce în arenă un subiect inflamabil: pretinsul mesaj al primului ministru al Ungariei Viktor Orban adresat ungurilor din Ardeal de 15 martie.

Deşi apocrif, textul incriminat a fost suficient să destabilizeze o majoritate cu totul nepregătită: „...Să fie Ardealul cum a fost şi naţiunea ungară cum a fost. Asta vă doresc din suflet". S-a arătat cu documente oficiale că textul original al mesajului nu conţine toate aceste ambiguităţi riscante, ele fiind practic adăugate de cei care au transmis mesajul lui Viktor Orban. Dar efectul pe care l-a produs nu mai putea fi anulat. Era vorba, indiferent de autor, de un mesaj adresat ardelenilor unguri de 15 martie, care exalta figura domnitorilor Ardealului de altădată. („Să ne aducem aminte de stăpânii Ardealului...").

Desigur un asemenea text poate fi citit ca apologie a nobleţei morale a unei autentice aristocraţii dispărute, dar el a fost aşezat inevitabil în contextul declaraţiilor anterioare ale altor înalţi oficiali maghiari privind sprijinul acordat autonomiei teritoriale şi, nu în ultimul rând, pe fondul imaginilor cu omul de paie purtând chipul lui Avram Iancu, care a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurătoare la Miercurea Ciuc.

Opoziţia, care şi-a premeditat atent acţiunile, a întrerupt cursul dezbaterii, cerând plenului să voteze o declaraţie tăioasă pe această temă adresată guvernului de la Budapesta. În ciuda unei vădite încălcări de procedură, subiectul s-a impus: nu a fost votată în cele din urmă nicio declaraţie, subiectul fiind amânat pentru săptămâna viitoare, dar o dezbatere a avut totuşi loc, şi ea a cunoscut câteva momente de reală gravitate şi seriozitate.

Mako Bella a fost, într-adevăr, surprinzător pentru cei care privesc problematica maghiară cu prejudecăţile anilor ‘90. Fostul preşedinte al UDMR s-a dezvăluit ca fiind omul politic care a contribuit în mod decisiv la concilierea româno-maghiară, reuşind să găsească o poziţie distinctă şi autonomă faţă de pretenţiile tutelare ale Budapestei şi mai ales ale cercurilor naţionaliste.

Marko Bella spusese de altfel şi în darea de seamă de la ultimul congres al UDMR din februarie că are o părere foarte proastă despre politica maghiară din secolul XX, făcând trimitere la “scrâşnirile de dinţi, nostalgiile demodate, auto-acuzaţiile pustiitoare, pregătirile cu pumnii strânşi pentru schimbare, aşteptarea miracolului” care au caracterizat politica maghiară după Trianon. Această abordare este ceea ce rivalii săi au numit „doctrina Markó", una care prin pragmatismul şi realismul ei a părut o disidenţă de la linia tradiţională.

Miercuri noaptea în Parlamentul de la Bucureşti, Markó Bella a fost poate acela care a reuşit să împiedice adoptarea unei replici pripite şi nereflectate. În orice caz, el a făcut o impresie foarte puternică, cu atât mai mult cu cât a făcut o declaraţie de loialitate faţă de statul român, aşa cum nu s-a mai auzit niciodată în Parlamentul de la Bucureşti.

Cu toate acestea realitatea politică este că, deocamdată, Markó Bella nu putea vorbi pe de-a-ntregul în numele guvernului. Miercuri noaptea, reprezentanţii oficiali ai statului, aceia investiţi nu doar juridic, dar purtând toate însemnele identitare ale reprezentării, deşi se găseau cu toţii în băncile anume rezervate, au fost practic absenţi, lăsând spaţiu liber unei opoziţii dezlănţuite, care nu a cruţat pe nimeni, de la primul ministru şi ministrul de externe şi până la preşedinte.

Fostul premier Călin Popescu Tăriceanu (care a luat o uşoară distanţă faţă de linia impusă de Crin Antonescu), a fost mai eficient decât primul ministru Emil Boc în tentativa de a amâna o decizie evident grăbită, disproporţionată şi având motivaţii politice nedeclarate.

Lipsa de reacţie a guvernului, atât înainte cât mai ales în şedinţa parlamentului, s-a dovedit a fi, însă, o mare problemă. Tăcerea nu înseamnă întotdeauna tact, ci şi insuficienţă de reflecţie şi exprimare. Apar uneori situaţii care pretind o reacţie politică inteligentă, adecvată, una care să păstreze intact temeiul comun al comunicării, dar care să marcheze totuşi diferenţa în termeni inteligibili pentru Europa şi pentru întreaga lume.

Este posibil ca Guvernul de la Bucureşti, aşa cum a dat de înţeles într-un târziu primul ministru Emil Boc, să nu fi ignorat episoadele prilejuite de 15 martie (declaraţii ambigue cu mesaj mesianic, happening-uri dedicate unor procese istorice revizioniste), atâta doar că e vorba de subiecte care nu se pot rezolva prin depeşe diplomatice discrete sau prin acţiuni de intelligence şi nici măcar prin acţiuni judiciare, aşa cum evident nu se rezolvă nici prin surescitările naţionaliste ca acelea la care am asistat miercuri seara.

E nevoie, uneori, pur şi simplu de politicieni capabili să rostească cuvinte memorabile, menite să rămână în conştiinţa publică, aşa cum odinioară, în procesul celebru dar acum uitat al optanţilor de la Liga Naţiunilor, contelui Apponyi, - un debateur redutabil - îi dădea replica, într-un perfect spirit european, Nicolae Titulescu.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu