1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

In memoriam Elisabeth Axmann-Mocanu

Există oameni cărora pur şi simplu nu ne putem permite să le dăm voie să moară. De pildă acestei femei ieşite din comun, care se apleacă, între altele, cu inegalabilă empatie asupra textelor lui Joseph Brodsky.

Urmăresc curgerea gândurilor ei limpezi, curate şi dulci ca apa bună de izvor scăldând paginile acestei cărţi de amintiri, intitulate în germană, în orginal, „Die Kunststrickerin”, adică, în tălmăcire aproximativă, „Ţesătoarea artistică”. Volumul conţine, între portrete, schiţe, evocări, şi aceste succinte, minunate adnotări despre două eseuri autobiografice scrise de protejatul Annei Ahmatova. Aflăm că regimul sovietic îi interzice poetului exilat să-şi revadă bătrânii părinţi. KGB-ul le refuză paşapoartele, o viză turistică.

Ştim, dar din alte surse, că opera lui Brodsky, răsplătită cu un premiu Nobel în1987, e considerată la Kremlin şi „pornografică şi antisovietică”. Evreul denunţat, interogat, judecat, internat în spitale psihiatrice şi mazilit în Gulag i-a înfuriat rău pe comunişti încă mult înainte de a fi exilat. Partidul cere să fie pedepsit perpetuu şi pe continentul american. N-ajunge că n-a mai fost lăsat să se întoarcă. Acum sunt la rând mama şi tatăl său. Nu vor mai primi dreptul să-şi vadă fiul aruncat din ţară înainte de a muri.

Autoarea nu aşterne pe hârtie, în legătură cu această tragedie, decât puţine rânduri. „Prin cuvintele fiului lor, care-şi jeleşte părinţii, urmează să li se dea o şansă de a supravieţui. Iată de ce Brodsky scrie despre ei în engleză şi nu în limba maternă, a lui şi a lor: căci, notează el cu amărăciune, cine oare ar mai putea ajunge să citească un text rusesc în afară de câţiva emigranţi ca mine?”

Dar cine e Brodsky, de fapt? Şi cine e cronicara eseurilor lui? Reduse la strictul necesar, rândurile scrise de cititoare despre poetul mazilit îi pune la grea încercare pe filosofi. Pe Kant, de pildă, filosoful „noumenului”, a lucrului în sine. Căci într-o serie întreagă de scrieri semnate de această autoare bucovineană extraordinară, cuvintele surprind dincolo de fenomene şi de vălul lor, esenţa. Este esenţa (dialogică ar spune ea, cu Martin Buber) a vieţii omeneşti – nu a uneia abstracte, ci a vieţii unor oameni concreţi, a unor artişti şi gânditori, dar şi a unor inşi simpli, în carne şi oase. De pildă a lui Brodsky şi a părinţilor săi. E, deopotrivă, esenţa sentimentelor care le marchează, ca şi a literaturii care încearcă nu doar să le înţeleagă şi să le articuleze, ci izbuteşte turul de forţă de a perpetua vieţile ameninţate, ori deja curmate, sfidând nu numai tirania, ci şi vremelnicia la care ne condamnă moartea.

Deutschland Rumänien Elisabeth Axmann

Elisabeth Axmann

Femeia care a scris "Die Kunstrickerin", volume de poezie, proză, de critică de artă şi literară se numeşte Elisabeth Axmann. S-a născut în Bucovina, unde şi-a petrecut prima parte a copilăriei, a trăit în Moldova, la Sibiu şi Bucureşti. A lucrat ca ziaristă, cronicar de artă, redactor şi critic literar şi înainte de a emigra şi de a munci, de la finele anilor 70, în Germania federală.

Despre ea nu pot scrie decât la prezent deşi unii ar spune, poate, că ne-ar fi părăsit. Că a murit. E o minciună. Ea nu ne poate părăsi. Căci mai avem cărţile şi articolele ei, avem memoria şi sensibilitatea nemuritorului ei spirit central-european, spiritul acelui Mitteleuropa al cărui poate ultim giuvaer a fost. Dacă un ev al vărsării de sânge şi al barbariei, precum cel al civilizaţiei europene mutilate de nazism şi stalinism, n-a fost în stare să împiedice explozia de poezie, dragoste şi adevăr din această fiinţă numită Elisabeth Axmann, cred, sincer, că avem temeiuri să nu disperăm.

M-am bucurat de un privilegiu rar. I-am putut fi, ani la rând, coleg la Deutsche Welle. Mi-a fost mentor şi prietenă. M-a învăţat că un om poate aparţine realmente, simultan, mai multor mari culturi fără să piardă câtuşi de puţin din subtilitate, din autenticitate, din forţă poetică, ori vigoare spirituală. Că a fi german şi a creşte în Bucovina nu înseamnă pentru nimic în lume a-i detesta, urî, dispreţui pe alţii, pe ceilalţi, pe români sau pe evrei, pe unguri sau pe rutenii cernăuţeni. Că e posibil ca un om să-şi iubească patria, obârşia, limba maternă şi totodată să-şi respecte semenii de orice naţie şi religie cu totul dezinvolt, cu aceiaşi degajare şi naturaleţe cu care ar trebui să ne iubim „aproapele”, conform Scrierilor Sfinte: „ca pe noi înşine”.

Ştia şi ea, prea bine, că nu se confundă o ţară şi un neam cu securiştii comunişti şi cu regimul totalitar care te supravheghează, te şicanează, iar dacă nu te arestează sau te omoară, te obligă poate să-ţi părăseşti patria. Mi-a amintit că memoria şi cultivarea ei sunt esenţiale. M-a lămurit că Joseph Conrad, Nobokov, Ionesco sau Cioran s-au înşelat, căci nu e imposibil de scris, concomitent, fără greşeală, perfect, sublim, în două limbi de origini diferite. Că nu-i obligatoriu să se abandoneze una. Că a traduce e uneori mai greu decât a formula şi a redacta texte orginale. Că frizează adesea imposibilul, dacă e vorba, de pildă, să transpui lirica practic intraductibilă a unui Ion Barbu, cu al său Joc Secund.

Am admirat-o nespus. Ba nu, am adorat-o. Şi-mi place, nemodest cum sunt, să cred că stima şi sentimentele care mă invadau, oricând vorbeam cu ea, oricând mă raportam la ea sau o citeam, ar fi escaladat un Everest al preţuirii, atingând intensităţi doar comparabile cu ale lui Brodsky pentru Ahmatova. Brodsky a interesat-o enorm poate şi pentru că poetul exilat părea s-o reprezinte perfect. „E oare posibil să aparţii atât de fără fisură unei culturi naţionale ca acest poet rus şi, totuşi, să întâlneşti lucid, cu spirit raţional şi sufletul deschis, alte popoare şi culturi? Să-i iubeşti pe poeţii altor graiuri ca pe predecesorii care au scris în limba ta maternă?” întreabă Axmann. Şi răspunde, fără echivoc: „Desigur. Ba cred chiar, că, de la iluminism încoace, nici nu se poate altfel”.

În această chestiune mă tem că s-a-nşelat. Insuficienta ei doză de mizantropie, excesul ei de optimism, de bunătate, de altruism i-au jucat nu o dată feste. Se poate, din nefericire, altfel. Prostia, răutatea, frica, ura de celălalt continuă să chinuie lumea globalizată. Ea şi cu Brodsky, ambii mari iubitori ai poeziei unor „străini” ca Robert Frost, ca Paul Celan, ambii asidui cititori de Dante, Virgiliu, Dostoievski, Mandelstam, Ahmatova, ei altfel nu puteau.

„Gândindu-ne la propria viaţă”, scria ea, acum doar câţiva ani, „ni se par multe irealităţi. Constanţă n-are decât poezia”. Eu însă cred că viaţa ta, Elisabeth, are o substanţă, ce nu se va mai pierde.