1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Imunitatea dintr-o altă pespectivă

Între vechile constituţii şi noile realităţi s-a produs şi se produce sub ochii noştri un decalaj de care e bine să fim preveniţi, ca să-l putem înţelege mai bine.

Preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a formulat o invitaţie membrilor CSM pentru a discuta relaxat divergenţele care au apărut între cele două instituţii. În esenţă e vorba de modul în care Parlamentul încuviinţează sau respinge solicitările venite din partea justiţiei privind ridicarea imunităţii. Preşedintele Senatului sugerează că aceste consultări ar putea fi decisive pentru forma pe care o va lua proiectul de revizuire a Constituţiei.

În esenţă e vorba de conţinutul imunităţii parlamentare. Va fi limitat sau nu la declaraţiile politice? Punctele de vedere sunt cunoscute. Apărătorii imunităţii evocă separaţia şi limitarea reciprocă a puterilor, în timp ce adversarii ei invocă utilizarea ei abuzivă. Unii expun un principiu, ceilalţi aduc în discuţie statistica. Primii reamintesc că şi în Europa occidentală constituţiile prevăd imunitatea în faţa organelor judiciare. Iar cei din urmă precizează că principiul există, dar că, în practică, ridicarea imunităţii a devenit o simplă formalitate.

Din toate aceste discuţii s-a pierdut din vedere procesul istoric prin care imunitatea în faţa Justiţiei a încetat să mai fie invocată cu dramatism în democraţiile vechi. Se spune tot mai des că politica în forma deliberărilor libere parlamentare şi extraparlamentare este tot mai mult înlocuită cu alte forme de luare a deciziei. De exemplu constituţionalizarea deficitului bugetar răpeşte politicii un subiect de prim ordin, unul care era la un moment principala dezbatere politică. Dar chiar şi fără înscrierea unei asemenea restricţii în Constituţie, lupta politică este îndemnată să renunţe la tot mai multe subiecte tranşate de economişti. Dezbaterea e înlocuită de raţionalitatea economică şi lucrează cu statistici şi prognoze.

Alte câmpuri care se extind pe zi ce trece în detrimentul politicii sunt legate de drepturile omului sau de considerentele strategice. Sunt tot mai multe subiecte care nu mai sunt acceptate ca obiect legitim de controversă. De exemplu tortura practicată în centrele de detenţie CIA din unele ţări ale Europei de Est nu poate fi legitimată de nimeni. Discuţia s-a purtat până la un punct pe tema existenţei lor reale şi nu a legitimităţii lor. Era inimaginabil ca instalarea unor asemenea centre în Polonia sau România să fie dezbătută în Parlament. Un exemplu din câmpul economiei este tăierea salariilor în 2010 cu 25%, fără să fi existat în prealabil un program guvernamental adoptat în Parlament. Prin urmare decizia fie ocoleşte autorităţile legitime, fie este luată automat în puterea unor principii indiscutabile.

Dar dacă aceste deposedări ale politicului în favoarea raţionalităţii economice, a raţiunilor strategice şi drepturilor omului au fost lente şi îndelungate în Occident, aici sunt bruşte şi provoacă tot soiul de distorsiuni. Un membru al Parlamentului de la Bucureşti se mai poate încă imagina pe sine ca reprezentant inviolabil al poporului, deşi ştie în sinea lui că nu cunoaşte bine dorinţele alegătorilor şi mai ales că nu are nicio putere să le ducă la îndeplinire. Iar din această neadecvare se trage şi dramatismul dezbaterii despre imunitate care este apărată şi de oameni cinstiţi şi nu doar de cei care au a se teme.

Prin urmare importanţa însăşi a Parlamentului a scăzut şi ar fi greşit să punem acest fapt numai pe seama calităţii slabe a membrilor legislativului din România. Oricât de critică ar fi imaginea pe care o au românii despre ei înşişi, de data aceasta asistăm la un fenomen mai larg care îi deposedează pe deputaţi şi pe senatori de puterea pe care au deţinut-o în trecut. Când depinzi de piaţa internaţională de capital (ca să nu mai vorbim de acordurile cu FMI) nu poţi dezbate în Parlament creşterea deficitului la 10% şi majorarea salariilor profesorilor cu 25%, aşa cum s-a întâmplat în 2008. Fie că deplângem această realitate, fie că o acceptăm ca atare, e clar că ceva s-a schimbat şi că politica, aşa cum o ştiam cândva, nu mai poate decide în anumite privinţe.

Iată aşadar sursa neînţelegerilor: un membru al Parlamentului nu mai este un ”tribun al poporului” şi pare ciudat să pretindă pentru sine o protecţie care se cuvenea unui reprezentant cu atribuţii tari. Între vechile constituţii şi noile realităţi s-a produs şi se produce sub ochii noştri un decalaj de care e bine să fim preveniţi, ca să-l putem înţelege mai bine.