Imunitatea clanurilor mafiote

Directorul SRI George Maior a declarat în urma audierii sale de către Comisia parlamentară anume investită că Serviciul pe care îl conduce a prezentat mereu informaţii cuprinzătoare despre clanurile mafiote: “Cel puţin statistic, - a spus G. Maior - în ultimii doi ani, au fost transmise de SRI fie organelor de cercetare penală, DIICOT, DNA, fie MAI, peste 1500 de informări referitoare la aceste aspecte. Informările au vizat nu doar aspectele de ordin naţional, ci local, deci fiecare secţie judeţeană a SRI are ca sarcină informarea factorilor locali despre aceste fenomene şi există hărţi complete şi în ceea ce priveşte clanurile şi acţiunea lor în plan judeţean, hărţi foarte clare făcute la nivelul SRI care sunt transmise MAI sau organelor de cercetare”.

Aşadar Politia şi Parchetele au “hărţi” cu toate clanurile interlope, cam în felul hărţilor de stat major care indică amplasamentul inamicului pe teren.

Ce se întâmplă cu aceste informaţii este însă cu totul neclar. Directorul SRI a apreciat că “organele de aplicare a legii” manifestă destulă indiferenţă şi că “aceasta este o vulnerabilitate, care trebuie tratată mai adecvat”.

O primă observaţie este că în multe cazuri poliţia şi parchetul nu aveau nevoie de surse de informaţii atât de sofisticate, deoarece povestea afacerilor dubioase şi a “legăturilor primejdioase” din mediile politice se afla de multă vreme în presa locală. Spre deosebire de ceea ce se numeşte “presă centrală”, presa locală din România a publicat mereu multe informaţii despre afacerile necurate acoperite de autorităţile corupte. De altfel cei mai mulţi ziarişti care au fost urmăriţi în instanţă din cauza articolelor lor activează în presa locală, acolo unde, aşa cum se spune, lumea e mică şi toată lumea cunoaşte pe toată lumea. În plus nu e nici un secret că SRI îşi ia cea mai mare parte din informaţii din “surse deschise”, ceea ce înseamnă mai ales articole de presă. Cu siguranţă că “hărţile” SRI sunt în bună măsură o sistematizare şi o prezentare grafică a informaţiilor culese din presa locală.

Dar între articolele din presă şi informaţiile sistematizate de serviciile secrete, chiar dacă în esenţă sunt aceleaşi, există o diferenţă de statut. Presa nu mai are o “autoritate“ reală. Dacă un ziarist anumit nu se bucură de o autoritate personală ieşită din comun, articolele de presă nu sunt niciodată crezute pe de-a-ntregul. Faptele relatate sunt privite mereu cu o anumită cirumspecţie şi dacă sunt intens colportate acest lucru se întâmplă doar pentru că sunt convenabile. Întotdeauna se găsesc destui oameni să preia informaţiile compromiţătoare şi să le transmită mai departe, dacă ele au ca rezultat discreditarea unei persoane antipatice sau a unui adversar politic.

Succesul presei este însă înşelător. În realitate când e vorba să-şi pună cu seriozitate problema “adevărului”, consumatorul de presă devine foarte circumspect. În ochii publicului – şi probabil că procurorul nu face excepţie –presa este şi nu este o sursă “de încredere”. Cu alte cuvinte se face în viaţa de zi cu zi o mare risipă de informaţii valide. Se spun în presă o mulţime de lucruri şi chiar dacă destule dintre ele sunt false, multe altele, chiar dacă par improbabile, sunt adevărate.

Acest lucru permite în principiu serviciilor secrete să revalorifice informaţiile şi să le reîmpacheteze într-un format menit să le confere mai multă autoritate.

Totuşi directorul SRI a deplâns faptul că documentele oferite anchetatorilor nu au fost valorificate pe măsură. Justiţia care pare să fie atât circumspectă faţă de presă, se arată extrem de rezervată şi când e vorba de serviciile secrete. Aşadar nici presa, nici notele SRI, nici bârfa obişnuită a lumii nu reuşesc să-i pună pe anchetatori în mişcare.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Alina Kühnel