1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Importanţa judecării criminalilor totalitari nonagenari

E mai în vârstă decât Vişinescu. La 94 de ani, Reinhold H. va avea de răspuns, de joi, în faţa judecătorilor, pentru crimele comise ca gardian SS al lagărului morţii de la Auschwitz. Va deschide drumuri în jurisprudenţă.

Acuzat în procesul de la Detmold, fostul gardian SS de la Auschwitrz, Reinhold H.

Acuzat în procesul de la Detmold, fostul gardian SS de la Auschwitrz, Reinhold H.

Îi aud pe unii plângându-le de milă criminalilor fostelor regimuri totalitare. În faţa judecătorilor nonagenarii varsă ei înşişi lacrimi abundent. De regulă îşi pierd brusc orice urmă restantă din ferocitatea de odinioară. În starea lor jalnică, de acuzaţi, nu-i de mirare că le rup inimile multora. Nu doar simpatizanţilor regimurilor totalitare, ci şi unui public variat, compus în bună parte din inşi stăpâniţi de sentimente creştine.

Nu puţini se întreabă în ce măsură judecarea şi condamnarea tardivă a unor figuri patetice, roase de vârstă şi, eventual, de boli, poate fi utilă unei justiţii deficiente, care, timp de o jumătate, sau trei sferturi de veac, a bătut apa în piuă. *n plus, nonagenarii par adesea să fi fost simple "rotiţe minuscule" în sistem. Unele chiar mult mai mici decât „mică rotiţă Adolf Eichmann”, după cum a desemnat-o Hannah Arendt, cu o vorbă pe cât de insuficient reflectată, pe atât de incongruentă cu realitatea.

E adevărat că, aşa după cum afirma un supravieţuitor la Detmold, în ajunul audierilor judiciare intentate la 11 februarie 2016 lui Reinhold H., procesele gardienilor de la Auschwitz şi din alte centre de exterminare naziste ar fi trebuit să se deruleze acum 50, 60 sau 70 de ani. Să însemne însă această întârziere că ar trebui se se renunţe complet la judecarea vinovaţilor?

Şi s-a făcut vinovat realmente Reinhold H.? "Aş! De unde", dacă ar fi să-i credem avocatul. Omul e acuzat de complicitate la asasinarea a cel puţin 170.000 de oameni omorâţi de militari şi ofiţeri nazişti în perioada serviciului său de gardian la Auschwitz, în speţă ucişi în intervalul cuprins între ianuarie 1943 şi iunie 1945.

Or, după cum susţine inculpatul, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Deşi la o aruncătură de băţ de el şi de turnul său de control de la gardul de sârmă ghimpată a lagărului de la Auschwitz I se situează Auschwitz II, unde naziştii au exterminat între 1,1 şi un milion şi jumătate de oameni, din care 90 la sută evrei, Reinhold H., ex-membru al diviziei SS Totenkopf/Cap de mort, pretinde că el, unul, n-ar fi ştiut nimic. Or, crimele s-au petrecut, practic, sub ochii săi.

Mirosul fumului din crematorii n-avea cum să nu-i pătrundă în nări. Trenurile cu deportaţi zguduiau pământul trecând în proximitatea lui. Oamenii mureau de foame la doi paşi de burta lui plină. Cu toate acestea, omul afirmă că n-ar fi avut habar. Iar asta, deşi păzea stabilimentul de exterminare nazist în epoca în care evreii de la Cluj, din restul Ardealului de Nord şi din Ungaria erau aduşi în ritm alert spre a fi transformaţi, în fabricile morţii de la Auschwitz, din oameni vii în munţi de cenuşă.

În această fază este cu totul improbabil , după cum relevă procuratura germană, ca gardianul să nu fi fost obligat să păzească şi la Birkenau. Din cei patru sute de mii de evrei, copii, femei, bărbaţi, bătrâni, deportaţi de maghiari şi expediaţi în inima sistemului concentraţionar nazist nu mai puţin de trei sute de mii de oameni (300.000) au fost gazaţi, cu mic cu mare. Sub privirle placide ale inculpatului Reinhold H. care apoi avea să ducă o tihnită viaţă burgheză, până la venerabila sa vârstă, de 94 de ani.

Decenii la rând, justiţia germană s-a făcut că nu vede şi nu aude. Parte din justiţie a continuat mult timp să fie contaminată de complicitatea magistraţilor germani cu teroarea brună. Cea redegistă n-a existat. Regimul stalinist estgerman a permis rapid integrarea naziştilor şi criminalilor de război în noul sistem totalitar comunist.

Graţie unor procurori extrem de energici, inteligenţi şi curajoşi, ca Fritz Bauer, în Germania federală, primele procese intentate asasinilor şi torţionarilor nazişti au avut totuşi loc începând din anii 60. Dar acuzaţii erau, în genere, figuri de proră ale regimului sau ale universului concentraţionar hitlerist.

Întrucât legea germană stipula că nu poate fi pedepsit decât insul căruia i se dovedeşte implicarea directă în comiterea de crime, zeci de ani s-a ignorat programatic plevuşca nazistă. Care era "pe-acolo, prin preajmă". Abia după schimbarea legii, acum câţiva ani, în urma celebrului proces intentat în 2011 ucraineanului Ivan Demianuk, ex-gardian în lagărul de exterminare de la Sobibor, s-a putut trece la condamnarea oricărui participant la Holocaust, deci şi a făptaşilor subalterni.

În baza noii reglementări a mai fost condamnat în iulie trecut un gardian-contabil, nonagenar şi el, la patru ani de puşcărie. Dar pentru prima dată în istoria jurisprudenţei, procesul intentat lui R.H. cere şi condamnarea unui gardian pentru uciderea prin inaniţie sistematic indusă a deţinuţilor.

Foamea ca politică de stat a jucat un rol major şi în suprimarea a zecilor de mii de evrei deportaţi în Transnistria controlată de trupele române. Pentru prima dată, procesul derulat la Detmold abordează judiciar întreaga diviziune a muncii nazistă şi fascistă care, cu deportări, gazări, înfometări, ucideri în bătaie, spânzurări şi împuşcări cu tot, precum şi cu paza acestor operaţiuni, a condiţionat Holocaustul. L-a făcut posibil.

De unde reiese că inşi ca gardienii de la Auschwitz nu erau realmente o "plevuşcă" numai bună de ignorat. Realitatea e că fără unii ca Reinhold H. sau Alexandru Vişinescu universurile concentraţionare şi regimurile de exterminare s-ar fi prăbuşit. Realitatea e că şi justiţia germană şi cea a ţărilor ieşite din coşmarul comunist au eşuat, tergiversând fatal traducerea în justiţie a marilor şi micilor criminali ai regimurilor totalitare.

Potrivit istoricului german Andreas Eichmüller, doar 49 din cei 6.500 de ofiţeri SS dislocaţi la Auschwitz care au supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial, au fost judecaţi şi condamnaţi. În România, condamnarea definitivă a lui Vişinescu e o floare unică la părinţi. Iar cu o floare nu s-a făcut încă niciodată primăvară. Şi totuşi.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Nu e încă, din păcate, inutil de subliniat ce ar trebui să fie la mintea cocoşului în privinţa importanţei unor asemenea procese. Indiferent dacă inculpaţii sunt tineri lupi sau nonagenari ştirbi ce-şi plâng lor înşile de milă, condamnarea făptaşilor regimurilor totalitare e abolut vitală pentru memoria şi sănătatea societăţilor deschise.

E vitală nu doar pentru că face dreptate victimelor şi satisface un elementar simţ al dreptăţii, a cărui ultragiere consecventă sfârşeşte prin a perverti moral şi a îmbolnăvi psihic, pe termen lung, orice societate, oricât de puternică, deschisă, creatoare şi solidară ar fi fost iniţial. Ci şi pentru că sentinţele reprezintă jaloane decisive, împiedicând trecerea în uitare şi deci posibila repetare a celor mai monstruoase crime din istorie.

Vă mai recomandăm