1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Implicaţiile scandalului Sarkozy şi anticipările româneşti

În România, nimeni nu mai cutează să denunţe abuzul ascultării telefoanelor pentru că nimeni nu mai crede apriori în inocenţa nimănui şi mai ales pentru că nimeni nu mai respectă cu adevărat funcţia publică.

Asistăm de câtva timp la un scandal mai mare decât cel românesc, al cărui protagonist este Nicolas Sarkozy. Reţinut pentru 15 ore şi pus ulterior oficial sub acuzare, fostul preşedinte a acordat miercuri un interviu postului TF1 în cursul căruia a vorbit despre ”intrumentalizarea politică a justiţiei” şi despre caracterul ”grotesc” al acuzaţiilor care îi sunt adresate. Nu intrăm în detalii. Acuzaţiile sunt grave şi trimit în cele din urmă la bănuiala că Muammar al-Gaddafi i-ar fi finanţat campania electorală din 2007, dar ne vom referi aici doar la stilul în care Nicolas Sarkozy şi-a conceput apărarea.

În esenţă, fostul preşedinte al Franţei a făcut recurs explicit şi implicit, prin ton şi ţinută, la demnitatea funcţiei prezidenţiale. Mai mult decât acuzaţiile în sine, şi în aceeaşi măsură cu presupusa politizare a justiţiei, adevăratul scandal a părut a fi ultrajul pe care procedurile judiciare l-au conţinut prin interceptarea conversaţiilor telefonice, prin reţinerea dictată de anchetatori şi stilul în care aceştia s-au adresat fostului preşedinte. În opinia sa, justiţia a manifestat ”o vădită intenţie” de a-l pune într-o postură ”umilitoare”. Aşadar, dincolo de fapte şi oameni, ceea ce pare a fi în joc în societatea franceză este ”demnitatea” înaltei funcţii publice. Ea presupune nu doar o conduită ireproşabilă din partea celui care o exercită, dar şi respectul integral al societăţii.

Este grăitoare în acest sens şi depoziţia lui Bernard-Henry Lévy, care, în luna martie când a izbucnit scandalul interceptării telefoanelor, spunea că punerea sub ascultare a unui fost preşedinte de republică este un Watergate cu totul şocant şi ruşinos. (”Aux écoutes”, Le Point.fr ) Chiar dacă nu a insistat asupra calităţii lui Sarkozy de fost preşedinte al republicii, BHL a lăsat totuşi să se înţeleagă că societatea i-ar datora unui fost demnitar mai multă încredere şi consideraţie. În plus, filosoful francez denunţa o involuţie regretabilă a practicilor judiciare în cursul cărora s-ar fi produs o răsturnare a ”clasicului Surveiller et punir într-un Surveiller et prévenir de natură să instituie o regulă a suspiciunii generalizate.

Dacă ne întoarcem la situaţia din România şi la scandalurile în care au fost amestecaţi într-un fel sau altul preşedintele în exerciţiu sau actuali şi foşti miniştri, nu putem să nu observăm că lumea s-a obişnuit şi că degradarea imaginii publice a unor înalţi demnitari ai statului nu mai şochează pe nimeni. Publicarea în presă a transcrierilor unor conversaţii interceptate a devenit ceva banal. Societatea românească a putut afla cum vorbesc în intimitate miniştrii sau membrii Parlamentului şi a părut să se fi resemnat cu trivialitatea lor iremediabilă. Stilul în care vorbeşte şefa CNA, de exemplu, nu mai miră pe nimeni. Privind din perspectiva cealaltă, sentimentul corelativ al ultrajului a dispărut de mult şi a rămas doar lupta înverşunată pentru supravieţuire în care nimeni nu se mai ruşinează de nimic.

Este de neimaginat în România ca un intelectual de prestigiu să mai denunţe abuzul ascultării telefoanelor invocând drepturile omului sau confidenţialitatea relaţiei dintre avocat şi clientul său, pentru că nimeni nu mai crede apriori în inocenţa nimănui şi mai ales pentru că nimeni nu mai respectă cu adevărat funcţia publică.

Cunoscând bine ce se petrece în România, putem înţelege mai bine şi miza cea mai înaltă a scandalului francez. Dacă Nicolas Sarkozy va reuşi să probeze reaua credinţă a adversarilor săi, el va reuşi poate să mai păstreze ceva din vechea relaţie dintre societate şi înaltele demnităţi republicane. Dar dacă nu va reuşi, pe lângă prăbuşirea sa personală, vom asista la o şi mai gravă scădere a încrederii. Ideea de ”demnitate” publică îşi va pierde cu totul înţelesul, căci nimeni nu va mai considera că respectul este datorat de la sine, cu anticipare.

De fapt, această mutaţie se petrece deja sub ochii noştri, căci, potrivit sondajelor de opinie, peste 60% dintre francezi consideră normal tratamentul judiciar aplicat fostului preşedinte. Felul în care spiritele conservatoare se mai agaţă de vechiul sens al ”demnităţii” arată că el mai supravieţuieşte, dar nu se ştie pentru câtă vreme.

Nu e un motiv de satisfacţie, dar am putea spune că România a anticipat în felul ei brutal această evoluţie a lucrurilor, anunţând epoca în care nimeni nu mai este la adăpost de nicio suspiciune şi în care „demnitatea” ca expresie a libertăţii şi responsabilităţii tinde să fie înlocuită cu ”integritatea” bine păzită.