1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Iliescu sună adunarea la ofensiva antidemocrată

Ion Iliescu a procedat la graţierea şefului barbariilor minereşti, Miron Cozma după ce acelaşi Ion Iliescu a aplicat în finalul său de mandat o lovitură cumplită credibilităţii internaţionale a României acordându-i Steaua României unui C.V.Tudor. Vârful său de lance se îndreaptă spre eventualitatea unor alegeri anticipate.

Fostul primar devenit de joi, preşedintele României. Impotriva lui şi a alegerilor anticipate trâmbiţează în prezent Ion Iliescu şi Adrian Năstase

Fostul primar devenit de joi, preşedintele României. Impotriva lui şi a alegerilor anticipate trâmbiţează în prezent Ion Iliescu şi Adrian Năstase

După ce şi-a autoanulat ultimul rest de credibilitate internaţională, lansând un fel de sardonic hohot de râs la adresa sutelor de mii de victime ale Holocaustului românesc prin acordarea celei mai înalte distincţii româneşti lui CV Tudor, şi Gheorghe Buzatu, Ion Iliescu a făcut-o lată în mod irevocabil. Pe final de mandat a aplicat lovitura de graţie nu doar justiţiei româneşti postdecembriste, oricum grav suferindă la capitolele independenţă, consistenţă şi incoruptibilitate, ci şi imaginii sale de preşedinte al României.

Cinismul lui Ion Iliescu nu pare, iată, să cunoască limite. In ziua în care s-au împlinit 15 ani de la debutul revoluţiei timişorene, cea care a inaugurat eliberarea ţării de sub knutul ei cel mai cumplit, cel ceauşist – şi ca atare poate unica revoluţie autentică în România anului de graţie 89, preşedintele postdecembrist îşi dă arama pe faţă. Nu ştiu ce e mai grav: a sfida orice simţ de dreptate ordonând punerea în libertate a celui mai sumbru personaj inventat de mafia securisto-comunistă spre a-şi asigura menţinerea la cârmă în condiţiile internaţionale de la începutul anilor 90? Sau a scuipa în faţă însăşi instituţia prezidenţială, prin demolarea credibilităţii ei externe aşa cum a făcut-o Ion Iliescu expunându-se retrocedării celei mai înalte distincţii acordate de şeful statului laureatului premiului Nobel, Elie Wiesel. "Cu tristeţe şi dezamăgire am aflat că omul care a decis crearea comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului în România a decorat un individ ale cărui convingeri pline de ură se opun înaltelor idealuri ale comisiei", îi scrisese Wiesel lui Iliescu. E oare de mirare că laureatul premierului Nobel pentru pace, un scriitor american de mare anvergură, născut în România, care a supravieţuit exterminării naziste la Auschwitz, i-a restituit lui Iliescu ordinul naţional suprem neţinând să fie membrul unui club, din care fac parte un C.V. Tudor sau un pseudo-istoric de teapa imundă a lui Gheorgehe Buzatu?

Ce demon s-o fi strecurat în pieptul prezidenţial spre a-l determina pe Ion Iliescu să se gudure pe lângă extrema dreaptă? In fond n-au trecut decât câteva săptămâni de când preşedintele a scos în fine, salutar, România de sub conul ei de umbră negaţionist acceptînd responsabilitatea statului român pentru exterminarea în masă a evreilor sub Antonescu. Ce diavol l-a instigat oare pe şeful statului să–şi compromită definitiv imaginea de lider al României postcomuniste, lăsîndu-l în libertate în răspăr faţă de orice bun simţ pe un aşa-zis lider sindical al minerilor, prieten politic la toartă al lui C.V. Tudor ? Acelaşi necurat de bunăseamă, care l-a obligat în martie 90 să recreeze securitatea sub altă etichetă, sub pretextul înscenatului conflict româno-maghiar de la Târgu Mureş. Aceiaşi talpă a iadului care l-a făcut să reinventeze politic ceauşismul cel mai grobian şi mai abject, cel etalat cândva în paginile "Săptămânii", autorizând tot acum 15 ani, împreună cu Petre Roman, refacerea celor mai nemernice structuri politice ale defunctului regim sub faldurile României Mari, ziar şi partid. Şi e acelaşi Scaraoţchi, care, din pricina setei sale excesive de putere l-a silit pe Ion Iliescu în iunie 90 să cheme în ajutor bâtele de epocă de piatră ale lui Miron Cozma spre a înăbuşi în sânge şi în faşă incipienta democratizare a României.

De aici şi până la a-l considera pe Ion Iliescu dracul gol nu mai e decât un pas. A-l face înseamnă însă a erona grav. Fiindcă ex-preşedintele e nu doar victima propriilor sale mâini pătate, cel puţin moral, de sânge. Iar faptul că Iliescu îşi plăteşte cu atâta sârg, zel şi neruşinare datoriile politice nu e nici exclusiv cinism. In fine, infamia de la capătul nefericitului mandat iliescian nu se datorează numai furiei care a pus stăpânire pe mai marii pesedişti ai României foste comuniste în faţa victoriei zdrobitoare a societăţii civile şi democraţiei reprezentate de Traian Băsescu.

E-adevărat, desigur, că şi Ion Iliescu şi Adrian Năstase spumegă împreună cu întreaga mafie nomenclaturistă din pricina izbânzii lui Băsescu.

Ion Iliescu e însă şi un politician pragmatic, probabil singurul cap limpede rămas pesedismului în marea degringoladă în care a fost propulsat sistemul mafiot de triumful lui Băsescu. Iliescu ştie bine că succesul alianţei liberal-democrate s-a datorat nu numai mobilizării exemplare a societăţii civile româneşti, ci şi, în bună parte, supărării provocate de PSD în ultimii ani resturilor ceauşiste, care au pierdut cursa spre îmbuibare prilejuită de tranziţie oamenilor lui Năstase. Regrupate în mare parte în PRM, aceste structuri perdante ale naţional-comunismului s-au răzbunat pe premierul pesedist la ultimele alegeri. La adresa lor şi a unei sperate reconcilieri şi alianţe oportune pesedist-peremiste pentru cazul tot mai probabil al unor alegeri anticipate şi-a lansat Iliescu semnalele sale rău mirositoare.

Cozma şi Vadim sunt în acest joc abil şi murdar doar cuiele în mâna unui Ion Iliescu avid de putere, care se grăbeşte încă de pe acum să construiască un nou front comun al extremiştilor de stânga şi de dreapta îndreptat împotriva ameninţării liberal-democrate. Miza imediată e preîntâmpinarea unor eventuale alegeri anticipate sau, la rigoare, optimizarea lor în interesul cleptocraţiei grav periclitate de Băsescu, în condiţiile în care proaspăt validatul şef al statului român reprezintă singura instituţie pe deplin legitimă şi credibilă de care dispune în prezent statul român.

Punând umărul la aceiaşi sforţare pesedistă de blocare a unei administraţiii monocolore liberal-democrate Adrian Năsase a susţinut, scos din minţi de eşecul său jalnic, că o coabitare s-ar impune, întrucât ar reprezenta chipurile voinţa populară reflectată de alegerile de la 28 nioembrie. De fraudarea lor şi de distorsionarea consecutivă a compoziţiei parlamentului liderul PSD n-a suflat o vorbă. In schimb a trecut la ameninţări şi nu s-a dat în lături să atace Bucureştii pentru votul lor ostil.

Năstase nu face fireşte decât să-şi urmeze şeful, în vreme ce, odată în plus, Ion Iliescu demonstrează cu plecăciunile sale repetate la adresa extremei drepte că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Să-i fie ruşine. România modernă şi europeană nu-l vor ierta. Iar cartea de istorie nici atât.

  • Data 16.12.2004
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B35z
  • Data 16.12.2004
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B35z