1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Iliescu şi alte paradoxuri greu de îndurat

Ion liescu a fost pus în fine sub acuzare. Dar de ce a fost inculpat tardiv? Şi ce-i cu alte paradoxuri politice interne şi internaţionale?

Ex-preşedintele României, Ion Iliescu

Ex-preşedintele României, Ion Iliescu

Suntem tot mai conectaţi pe reţelele de socializare. Cum se face atunci că ne învăluie singurătatea, iar izolarea multor conectaţi creşte exponenţial? Susţinem că am şti tot mai multe despre om, despre politică şi despre te miri ce. Dar cum se lămureşte atunci creşterea peste măsură a confuziei multora?

Ea ar putea spori. Căci părem, inextricabil, captivii unor paradoxuri, ai unor contradicţii antinomice, ai unor aberaţii şi enormităţi, prinşi în ceea ce aş descrie cu un cuvânt absent din DEX. Mistericale: mister şi istericale. O combinaţie care îmi repugnă. Căci mi-e dor de claritate. Morală şi politică.

Paradoxalul Iliescu

Or, paradoxurile par a ne guverna şi viaţa şi istoria. Ion Iliescu a condus Frontul Salvării Naţionale. Dar a salvat el altceva decât Securitatea şi pe el? A curăţat el, cu minerii, Piaţa Universităţii de "legionari" ameninţând democraţia? Sau, mai degrabă, le-a facilitat renaşterea, între altele, prin cooptarea la putere a lui C.V Tudor şi a României Mari?

Apropo de România. N-a condamnat Iliescu ţara, pe ani, la excluderea din civilizaţie, comiţând crime împotriva umanităţii? Răspunsul la această întrebare mi se pare atât de evident, încât mă întreb ce-o fi aşteptat justiţia atâţia amar de ani înainte de a-l pune pe criminalul prezumtiv sub acuzare? La cotitură ne pândeşte paradoxul.

Ar mai fi fost ea, oare, justiţie românească, dacă ar fi acţionat prompt, urmărindu-l penal din capul locului pe presupusul infractor? I s-ar mai fi putut imputa lui Ion Iliescu azi că, în loc să salveze naţiunea, a condamnat-o pe decenii? Şi vor fi inculpaţi oare şi securiştii cu lămpaşe? Ori complicii FSN-işti ai iliescismului? Honi soit qui mal y pense. Acum justiţia e bună. Dar oare cât o va mai ţine cu prea mulţi alegători indiferenţi, vestul distras şi Putin pe felie?

Se înşeală cine crede că am epuizat subiectul marilor paradoxuri româneşti. Ele sunt legiune. De pildă: Cu cât îl votăm mai tare pe Iohannis, cu atât mai puţine drepturi la reprezentare în forul legislativ bucureştean se trezeşte diaspora că are. Cu cât susţinem mai aprig reducerea supraponderalului parlament de penali de la Bucureşti, cu atât mai tare e ignorată voinţa electoratului de către parlamentari.

Misterioasa Moldovă şi alte mistericale

Inutil de subliniat că paradoxurile nu vizează doar scena politică internă. Dar ce mai e intern şi ce extern în lumea globalizată? Cu cât susţinem mai înverşunat drumul european al Republicii Moldova, cu atât mai tare e ignorat Chişinăul la Bucureşti, Bruxelles şi în cancelariile care contează, şi cu atât mai adânc se înfundă stepele Rusiei şi obiceiurile oligarhiei KGB-iste în sufletul Basarabiei.

Cum de se poate? Ne-ar putea edifica "mistericalele"? Inexistentul cuvânt s-a folosit cândva într-o cronică de teatru pe care n-am reuşit s-o citesc, dar al cărei titlu a supravieţuit în internet. Pentru mine, care l-am auzit pronunţat involuntar într-o discuţie despre artă, purtată într-o engleză aproximativă cu un fizician japonez, termenul desemnează un amestec tulburător şi indigest de mister şi istericale. Misterul priveşte resorturile unor paradoxuri tulburătoare. Istericalele, apoplecticele ieşiri ale unor demnitari europeni.

Confruntaţi, pe de o parte, cu un insecabil aflux de refugiaţi, pe care nu se arată în stare a-l controla, căci, de prea mult pacifism, au renunţat de mult să-i trateze izvorul, iar de pe alta, cu o creştere la fel de imposibil de sleit a furiei populare frizând rasismul violent, unii liderii europeni devin, paradoxal, pe cât de autoritari pe plan intern, pe atât, simultan, de concilianţi în diplomaţie.

Mulţi din ei conjură, tot mai insistent şi mai strident, democraţia liberală. Dar tot mai puţini lideri apuseni o apără efectiv, prin fapte, în măsură să zăgăzuiască ofensiva terorismelor, populismelor şi totalitarismelor. Sau prin dialog şi argument persuasiv, în stare să risipească pseudoargumentele, conspiraţionismele şi temerile celor care se cred trădaţi de politică şi minţiţi de presa apuseană şi, ca atare, îndreptăţiţi să pledeze pentru abandonarea statului de drept şi a respectului faţă de drepturile omului.

In schimb tot mai multi dregători descurajează, calificându-le din capul locului drept extremiste, orice obiecţii, gândire sau ieşire critică, lăsând largi segmente ale populaţiilor europene simţindu-se părăsite, nereprezentate şi excluse din procesul democratic.

Paradoxuri geostrategice

De fapt e chiar mai grav. Cu cât forţele lui Putin şi ale lui Erdogan "combat" chipurile mai înverşunat statul islamic şi "salvează" pasămite mai mulţi creştini în Siria şi Irak, cu atât mai puţini oameni botezaţi trăiesc în cele două ţări, cu atât mai rău se lungeşte lista martirilor din rândul celor ce mărturisesc credinţa lui Iisus. Paradoxal, cu cât mai mari sunt problemele iscate Europei de tirani, cu atât mai mult sporeşte curioasa apetenţă a politicienilor occidentali de a-i curta şi a le oferi concesii.

E adevărat că paradoxurile nu ne bântuie de azi de ieri. N-a trecut mult de când un distins profesor de estetică, precum Oscar Wilde, întreprindea turnee de mare succes peste ocean, rostind conferinţe foarte prizate despre sconcşi. Maestrul britanic al paradoxurilor (pentru care un paradox era un adevăr stând în cap) putea fi uneori în foarte mare formă. Presa apuseană e dimpotrivă, pe moment.

Mister şi groază: mistericale în massmedia apuseană

Se străduieşte presa să abordeze cât mai echilibrat conflictul israeliano-palestinian? Ei bine, setea de a informa hipercorect se varsă, paradoxal, în dezinformare. Ajungem, în ecou la terorismul cuţitar al unor palestinieni atacând civili evrei să descriem înjunghierile prin publicarea de articole cu ifose, ale căror titluri, hazlii, dacă n-ar induce în eroare grav, conţin aberaţii incalificabile.

Conform unuia din ele, deosebit de atent să menajeze sentimentele arabe şi musulmane, apărut deunăzi în presa germană, „Palestinienii (sic!) mor după atacuri cu cuţitul asupra unor israelieni”! Bine că nu ni se spune (aşa cum se ironiza cu amărăciune în reţelele de socializare) că nişte israelieni belicoşi au atacat cu propriul lor gât cuţite palestiniene, rănindu-le grav.

În fine, cu cât e mai complicată lumea globalizată în care suntem osândiţi să trăim, în „timpuri” ce, vorba unei zicale chinezeşti, devin, din păcate, tot mai „interesante”, cu atât mai mare e nevoia de lideri deştepţi în guverne şi în presă. Dar în loc să ni-i procure, realitatea ne furnizează, paradoxal, din ce în ce mai mulţi plagiatori semianalfabeţi, incapabili să înveţe chiar şi chestii simple, dar care se declară pricepuţi de minune la orice.

M-am săturat. Aş vrea să părăsesc o clipă mistericalele aburinde ale acestui univers stăpânit de neştiutori isterici, parvenind în mod misterios la pârghiile puterii, în care enormităţile domnesc cu nonşalanţa cruzimii reginei de cupă din Ţara Minunilor micii Alice. Mi-e dor de un pic de claritate. N-aveţi în galantar? Faceţi-mi rost, vă rog!