Identitate şi libertate

Că identitatea europeană se bazează pe o comunitate de valori – este un postulat. Ca atare, el nu s-ar mai cere demonstrat. Cei obişnuiţi însă să pună la îndoială ideile primite de-a gata, au nevoie de argumente suplimentare pe care le oferă, într-o excelentă demonstraţie, pe prima pagină a cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, publicistul Karl-Peter Schwarz.

Autorul porneşte de la un caz concret. Lituania, Letonia, Bulgaria, Cehia, Ungaria şi România au avut iniţiativa de a cere o extindere a sancţionării acceptării publice, negării sau bagatelizării crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, comise în baza criteriilor de rasă, culoare a pielii, religie, origine sau apartenenţă naţională sau etnică. Şi anume, de a include în această listă şi criteriile de clasă şi convingeri politice.

Comisia Europeană nu a îmbrăţişat iniţiativa. Aşa încît pe mai departe, în Uniunea Europeană cele două dictaturi - nazismul şi comunismul - şi crimele comise în numele lor, sunt tratate diferit.

Prin urmare, oligarhii comunişti şi acoliţii lor, care continuă să tragă nestingheriţi sforile şi chiar să stea în guvern în unele ţări postcomuniste, nu au motive să se teamă că le va fi retrasă legitimitatea. In Europa este pe mai departe aplicată o dublă unitate de măsură, ca şi cînd ar fi existat un totalitarism acceptabil şi altul extrem de malefic.

Or, îşi continuă publicistul german demonstraţia, istoria rezistenţei antitotalitare, fie ea împotriva dictaturii brune sau a celei roşii, este şi o istorie a unor puternice identităţi naţionale, religioase, politice şi culturale.

Fiindcă fără libertate, identitatea riscă să vireze în fundamentalism şi totalitarism iar fără identitate libertatea se devalorizează - deduce autorul articolului din mărturiile lui Natan Sharansky, conţinute în volumul intitulat Defending Identity.

În Europa zilelor noastre,această corelaţie dintre identitate şi libertate este fie trecută sub tăcere, fie negată iar postularea propriei identităţi intră sub incidenţa „incorectitudinii politice” dar este tolerată atunci cînd ea este definită multicultural sau multireligios.

Aşa se face că identităţilor culturale, religioase şi naţionale, specifice popoarelor europene, le ia locul o comunitate de valori, difuză, relativizată multicultural, indiferentă moral , totul, fireşte, cu cele mai bune intenţii.

Relevant este modul în care autorul textului abordează procesul integrării din perspectiva istoriei, nu în ultimă instanţă a erorii forţelor învingătoare în primul război mondial de a configura Europa în state naţionale. Pe măsură însă ce procesul integrării europene a avansat, falia dintre elitele de la Bruxelles şi cetăţenii europeni s-a lărgit.

Situaţia s-a complicat o dată cu procesul extinderii Uniunii Europene şi fiindcă ţările post-comuniste au perceput acest act nu ca pe o depăşire ci ca pe o încoronare a naţiunii.

Nici polonezii, cehii, slovacii,ungurii, românii şi bulgarii nu vor să audă de o identitate supranaţională fiindcă, scrie autorul, ei au fost dintotdeauna europeni, chiar sub jugul dictaturii comuniste. Concluzia amplului articol este una amară.

Farmecul Uniunii păleşte în est, deficitul demografic, imigraţia în masă, criza modelului social renan, (aşa numitul capitalism renan) slăbesc fundamentele europene considerate invulnerabile, amintind că în vremuri de cumpănă se dovedeşte cît de puternică este identitatea colectivă.Şi, cum din păcate se ştie, furtuna doboară copacii ale căror rădăcini sunt la suprafaţă.

Despre aproape orice se discută înfierbîntat în politica românească, mai puţin însă despre chestiunea dacă, date fiind consecinţele negative ale crizei globale, ţara s–ar încumeta să încerce să iasă la liman fără ajutorul FMI – constată autorul unui articol apărut în NEUE ZÜRCHER ZEITUNG sub titlul FMI –o asigurare a garanţiei de fiabilitate pentru România.

Aceasta poate şi fiindcă necesitatea unui pachet de ajutor cu un volum de 20 de miliarde de euro, pus la dispoziţie de FMI şi UE, de care se poate uza doar până în martie 2011, este de necontestat atît pentru guvern cît şi pentru opoziţie. Şi nu atît pentru că acest credit ar fi ieftin, condiţionat însă de o foarte strictă disciplină bugetară, cît pentru că subsumarea la un program FMI trece în ochii străinătăţii şi drept o garanţie de fiabilitate. Este o idee pe care şi preşedintele Băsescu a mizat – relevă în continuare cotidianul NZZ - atunci când şi după expirarea actualului program, România ar putea încheia un nou contract cu FMI: condiţiile severe impuse „dinafară” ar putea feri ţara de populiştii autohtoni.

Obiect al disputelor dintre guvern şi opoziţie au devenit în schimb modalităţile prin care se poate atinge deficitul bugetar admis de FMI, mai exact scăderea lui de la 6,8% din PIB la doar 4,4% în 2011.Oricum, pînă în momentul de faţă, deciziile luate de Curtea Constituţională în privinţa subiectelor controversate favorizează viitoarea colaborare a guvernului cu FMI.

Tot NEUE ZÜRCHER ZEITUNG mai publică o scurtă relatare în acest sens referindu-se concret la trei prevederi ale guvernului în materie de politică bugetară şi salarială, contestate de opoziţie dar considerate de Curtea Constituţională drept conforme cu legile aflate în vigoare.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Ioachim Alexandru