1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Idei fixe şi catastrofe mobile

În România, Moldova, SUA se apropie alegerile. Pe cine susţinem şi cum anume o facem depinde în bună măsură nu doar de informaţiile de care dispunem, ci şi de inteligenţa inimilor noastre.

 "Victoria începe în cap”, aflăm dintr-o memorabilă replică rostită de actorul american Danny de Vito într-un film de mare clasă, despre învăţare. Şi despre inteligenţă, pe care, dacă o interpretez corect, pelicula o defineşte prin opoziţie faţă de sărăcia emoţională. În original filmul se intitulează sugestiv „Renaissence Man”, Omul Renaşterii.

Or, dacă încercăm să coborâm la subsolul majorelor neajunsuri politice şi morale confruntând Europa şi Apusul şi ne vom gândi ce împiedică lumea liberă să-şi depăşească criza, vom da, invariabil, tocmai peste pauperitatea afectivă. I-a cotropit de bunăseamă pe mulţi, inclusiv dintre cei mari, astfel încât lumea, ţările şi sistemul democraţiei la cârma cărora se află, au ajuns pe butuci.

Or, omenirea îşi poate permite încă mai puţin acest tip de sărăcie, decât pauperitatea economică iscată regional de secete şi molime. Căci, spre deosebire de un dezastru natural oricât de crunt, însă localizabil, la care ceilalţi pot sări să ajute, prima, interioară, e mai greu de izolat şi i-ar putea lovi pe toţi, cu efecte virtual cataclismice într-o lume globalizată, informaţionalizată şi nuclearizată.

Cazul Dylan 

Pregnant ilustrată de incapacitatea unor critici de marcă, altfel inteligenţi, de a admite valoarea estetică ieşită din comun a poeziei lui Bob Dylan, care a contribuit la modificarea sensibilă a raportării la arte a unei întregi epoci şi nu doar a generaţiei beat, problema cu sărăcia emoţională e că seacă libertatea interioară, ucigând judecata critică. Sub imperiul acestui tip de prostire se simt bine doar invidia şi lipsa de imaginaţie, înfloresc narcisismul, egolatria şi trufia, iar ideea fixă trece la cârmă, triumfătoare.

Sigur, un coeficent mai acătări al inteligenţei ajută la mascarea neghiobiilor emoţionale, a răutăţii izvorâte din absenţa empatiei. Când nu se dă vina aiurea pe juri şi mesageri i se impută poetului admonestat pentru un premiu pe care nu şi l-a dat singur, că n-ar fi „scriitor”. Că ar fi muzicant.

Ca şi cum, indiferent de calitatea şi de impactul versurilor sale, poetul liric ar fi obligat să pună deoparte lira, ca să fie acceptat ca poet. Ca şi cum renascentistul da Vinci n-ar putea fi admis ca pictor, pentru că se pricepea la ştiinţe, iar Michelangelo, alt om al Renaşterii, ar fi fost prea mare sculptor, ca să-i mai admitem şi tavanul Capelei Sixtine. Ca şi cum matematicianul Leibniz, prea competent în jonglatul cu cifre, nu poate fi recunoscut ca filosof. Iar Goethe şi-ar fi dat măsura talentului ca om al studiului naturii şi n-ar fi avut de ce să fie ridicat pe scut pentru opera dintre coperţile cărţilor sale de proză, teatru, poezie.

Nu-mi iscă decât melancolie această carenţă de inteligenţă emoţională, manifestată acut în bornarea trufaşă a unei părţi apreciabile a elitei culturale de pe malurile Dâmboviţei. Care, legănându-se în iluzia că ar sluji clasicismului şi unui elitism "bun", îşi pune ochelari de cal şi se închistează în ipocrizie, atrofiindu-şi iremediabil organul pentru valori vii. De pildă pentru marile valori americane, de care e doldora poezia lui Dylan.

Făţărnicii occidentale

Tradusă în termeni politici, aceeaşi vacuitate emoţională se vădeşte potenţial pustiitoare pentru democraţiile liberale autentice, din vest şi virtual mortală pentru cele defecte sau hiperdefecte de pe malul Dâmboviţei şi de dincolo de Prut. Lipsa imaginaţiei şi-a empatiei aferente îi face pe occidentali să întoarcă sistematic capul ori de câte ori vine vorba de miile şi zecile de mii de victime ale conflictului ruso-ucrainean sau de sutele de mii ale celui din Siria, purtat, de asemenea, între altele, cu trupe, arme şi cruzime importate din Rusia. Pauperizate sufleteşte, elitele şi-au pierdut busola. Deloc de mirare că li s-a estompat memoria istorică.  

Pierderea celei din urmă o deplora în Frankfurter Allgemeine Zeitung, recent, fostul ambasador american la Berlin, John Kornblum, alarmat, pe drept cuvânt, de încercarea elitelor europene de a substitui o politică de securitate adecvată prin pacifism ieftin, pe cât de făţarnic pe atât de inoperant: o laşitate înfăţişată, filistin, ca diplomaţie. Or, realitatea tristă este, că nicio diplomaţie n-a funcţionat vreodată când a rămas nesusţinută de o forţă militară disuasivă, una suficientă spre a fi credibilă. Dar ea nu ţine, cred, doar de armament, ci, în primul rând, de aderenţa la valori, apte să genereze rezistenţă la tiranie.

În ce-l priveşte, Kornblum deplânge grava inadecvare a stângii social-democrate germane, care acuză SUA de a fi rămas tributară unor "reflexe belicoase" ale războiului rece. În fapt, tocmai antiamericanismul şi pacifismul forţelor radicale de stânga şi de dreapta, pro-ruse, din Europa, au desolidarizat radical cele două maluri ale Atlanticului, impulsionând, spre bucuria Kremlinului, „unilaterialismul” american, deplâns, sistematic, pe Bătrânul Continent.

Concomitent, clasa politică apuseană mizează, necinstit, pe cacialmale. De pildă pe o părelnică "lipsă de alternative", de felul celei postulate de Angela Merkel când a deschis, larg, graniţele Europei. Sau pe nădejdea elitei că ostracizările retorice, invectiva şi demonizările antipopuliste, bunăoară la adresa lui Donald Trump, ar ţine loc de argument, de program şi, simultan, de apărare a candidatei democrate la preşedinţia SUA. Asta, în ciuda bilanţului ei devastator, descalificând-o mai clar pe Clinton, ca preşedintă, decât obrăznicia şi necuviinţele respingătoare pe rivalul ei, aparent inept.

În fapt, problema societăţilor deschise e chiar uciderea dezbaterilor vii de către o elită afectată de pauperitate emoţională. Incapabile să empatizeze şi, deci, să dialogheze realmente cu electoratele lor, establishmentele au tendinţa  de a asasina discuţia, ameninţând astfel democraţia, chiar în timp ce periclitarea ei nu mai puţin reală, prin populism şi terorism, o invocă, pro domo, aceeaşi duplicitară elită.

Inadecvări răsăritene

Încă şi mai serios s-au rătăcit unii dregători din estul Europei. Sub coregrafia susţinătorilor lor, în România şi Republica Moldova, dansul macabru al demonizărilor loveşte în singurele speranţe ale celor suficient de lucizi să nu sucombe fatalismului ori cântecelor de sirenă ale Moscovei şi ale oligarhiei locale. Aceste nădejdi sunt, clar, platforma România100 a lui Dacian Cioloş, USR, dac-o susţine realmente, Maia Sandu în Republica Moldova, precum şi justiţia independentă încarnată de instituţii ca DNA-ul condus de Kövesi. E vorba de nume şi programe care, fără să fie ireproşabile, se degajă net din oceanul de impostură şi ticăloşie marca Tăriceanu, promiţând menţinerea spaţiului dintre Dunăre şi Nistru pe linia, pentru oamenii din zonă vitală, a democraţiei, a statului de drept şi a alianţelor occidentale. Căci experienţa istorică demonstrează că această linie chiar este fără alternativă.

Dar nu e investiţia în „răul mai mic” o enormitate? Defel. Democraţia nu funcţionează fără ea. În schimb, fandaxia şi prostia emoţională, care vin la pachet cu invidia, indiferenţa şi lipsa de generozitate, se cuibăresc în obsesia salvaţionistă a lui „totul sau nimic”. Care, în politică, e debutul unor tornade cataclismice. Prevalenţa ideilor fixe pune în mişcare marile nenorociri politice. Viteza şi forţa ciclonului ce va să vină au luat amploare. Păzea!

Renaşterea va reclama o masă critică de capete nu doar aerisite, ci şi dotate, cool, cu inimi calde.

Autor: Petre M. Iancu