1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ideea politicii ca război

Printre partizanii sistemului majoritar din România se numără mai cu seamă intelectualii, aceia care au deplâns incapacitatea istorică a societăţii româneşti de a face alegeri nete.

default

Care este cel mai bun sistem electoral pentru România?

Dacă partidele româneşti tratează subiectul sistemului electoral cu apatie, fie şi măcar de ochii lumii, UDMR nu are încotro şi recunoaşte că “subiectul electoral e subiectul cel mai fierbinte”(Kelemen Hunor, la sfârşitul săptămânii trecute).

Inevitabil însă, subiectul a devenit “fierbinte” şi pentru coaliţia guvernamentală, mai fierbinte, în orice caz, decât demiterea lui Sebastian Lăzăroiu de la ministerul Muncii. PDL, care stagnează în sondaje, după cum Lăzăroiu însuşi a dezvăluit, nu îşi poate dori cu sinceritate un sistem majoritar într-un singur tur de scrutin şi nici măcar în două tururi, ţinând seama de gradul său de izolare politică. Dar face totuşi declaraţii îndrăzneţe privind preferinţele sale electorale poate cu scopul de a crea o presiune asupra UDMR, pentru ca maghiarii să mai scadă din preţul guvernării.

Se ştie încă din 2004 că UDMR se teme de majoritarism, care i-ar scădea ponderea politică în mod dramatic şi că militează în modul cel mai trasparent pentru proporţionalitate.

Totuşi, indiferent de adevăratele intenţii, încă insuficient precizate, faptul că Preşedintele Traian Băsescu şi PDL îşi declară preferinţa pentru sistemul majoritar, lasă urme şi crează o dezbatere.

Care ar fi în definitiv, dincolo de tehnica atribuirii mandatelor, diferenţa dintre sistemul majoritar şi cel proporţional?

Potrivit experienţei istorice, sistemul majoritar funcţionează mai degrabă într-o societate care s-a construit în mod tradiţional pe înfruntare şi polemică. Pe fundalul unui sistem electoral aplicat consecvent ca în SUA sau Marea Britanie se manifestă un radicalism potrivit căruia câştigătorul îşi aplică programul fără concesii.

Un referendum recent a respins schimbarea sistemului de vot în Marea Britanie, care, în ciuda mutaţiilor provocate şi a atâtor critici pertinente, a rămas loială sistemului majoritar. Se pare de aceea că e mai mult decât o tehnică de desemnare a membrilor parlamentului: e o mentalitate.

Dimpotrivă, un sistem proporţional este înclinat prin el însuşi către consens, amestecând programele, “corupându-le”, potrivindu-le după toate opţiunile unei majorităţi eterogene.

În România partizanii diferitelor sisteme de vot au fost înclinaţi la rândul lor să dea glas mai puţin unor calcule politice , cât acestor preferinţe “ de caracter”, acestor înclinaţii legate de stilul gândirii lor politice.

Cunoscutul politolog Giovanni Sartori este de părere că majoritarismul se trage fie şi dintr-o nemărturisită concepţie schmittiană a “politicii ca război”. Înfruntarea este inevitabilă şi necesară, dar adepţii majoritarismului dau de înţeles că este şi benefică.

Nu întâmplător, printre partizanii sistemului majoritar se numără în România mai cu seamă intelectuali, dintre aceia care au deplâns mereu incapacitatea istorică a societăţii româneşti de a face alegeri nete şi de a se construi după linii mai ferme. “A nu lua nimic în serios” a părut să fie un mod de a dizolva orice polemică şi de a relativiza orice alegere.

Sistemul majoritar a părut acelora, care au militat pentru un anumit radicalism al valorilor, mediul cel mai propice pentru a induce societăţii româneşti o conduită mai clară, într-un sens sau într-altul. Majoritarismul tinde “să separe apele”.

Sistemul proporţional a părut să fie, dimpotrivă, preferat de firile înclinate către concesii şi către soluţiile politice “slabe”. În concepţia acestora o soluţie politică bună trebuie să fie întotdeauna negociată chiar şi cu grupurile mici şi neînsemnate.

Politicienii s-au definit totuşi mai puţin clar, cu excepţia preşedintelui Traian Băsescu. El a dus în anii din urmă o politică de înfruntare, care a polarizat scena politică şi care se potriveşte cu siguranţă unui sistem majoritar.

De aceea Preşedintele pare mereu în acord cu el însuşi atunci când susţine pe mai departe majoritarismul, chiar împotriva circumstanţelor. Întrebarea este dacă Preşedintele şi PDL sunt cu adevărat dispuşi să adopte acest sistem chiar cu preţul înfrângerii lor electorale.

Se pare că Preşedintele şi unii dintre liderii partidului, aşa cum anunţă de multă vreme proaspătul exilat Sebastian Lăzăroiu, au în vedere o construcţie mai largă, care să aducă şi alte forţe alături de PDL şi care ar îndreptăţi adoptarea sistemului majoritar.

Aici apare însă o problemă mai serioasă. USL nu este o forţă omogenă, ci o coaliţie care conciliază deja idei de stânga cu idei de dreapta, iar PDL, tocmai anunţă că doreşte să se transforme într-un conglomerat riscant de idei şi atitudini adesea contradictorii (cum ar fi anumite idei liberale şi conservatoare).

Dar a pune faţă în faţă două forţe eterogene, e departe de condiţia de bază a majoritarismului. Odată ajunsă la guvernare oricare dintre aceste două forţe va adopta logica politicii de compromis, menită să satisfacă toate componentele coaliţiei, aşa cum se întâmplă şi astăzi.

Se pare, aşadar, că realitatea politică românească, chiar dacă acest lucru pare regretabil, nu întruneşte condiţiile necesare pentru ca un sistem majoritar să dea rezultate. În România practicarea “politicii ca război” este de faţadă, sau o simplă hărţuială sterilă, înăuntru fiind guvernată mereu de vechea logică a compromisului.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu