1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Iată de ce poporul a fost mereu sceptic

Scutul politic ridicat de fosta putere în jurul unor persoane privilegiate pare să fi fost străpuns: Elena Udrea a intrat în vizorul Justiţiei în dosarul Microsoft.

Elena Udrea

Elena Udrea

Punerea Elenei Udrea sub supraveghre judiciară laolaltă cu o mulţime de alte anchete declanşate recent arată că a fost necesară o schimbare politică la vârf. Câtă vreme Traian Băsescu patrona autoritar instituţiile statului, protejata sa părea intangibilă. Nici cel mai mic zvon nu răzbătuse împotriva sa din culisele DNA, cu toate că acestea par uneori nefiresc de transparente. Iar concluzia este că Justiţia pusă în mişcare de regimul Băsescu nu era cu adevărat imparţială.

În primă instanţă, s-au făcut progrese mari. Înfiinţarea DNA şi conlucrarea cu SRI, în cadrul unui soi de FBI românesc, a dus la progrese neaşteptate. Am asistat cu uimire la arestarea şi condamnarea unor miniştri, parlamentari, primari, preşedinţi de consilii judeţene, procurori şi judecători. Totul părea să meargă bine, atâta doar că ordinea acestor anchete şi condamnări a ridicat mereu semne de întrebare. Primul înalt demnitar condamnat a fost ţărănistul Ioan Avram Mureşan, fost ministru al Agriculturii, cel care animase cu multă energie înainte de 1997 lucrările celei dintâi comisii parlamentare anticorupţie. Lăsând la o parte ironia situaţiei, să observăm că el nu făcuse parte din reţelele de forţă ale mafiei postcomuniste, căci venea dinspre opoziţie şi a căzut uşor în plasa noilor parchete. Apoi au urmat toţi aceia care se găseau în adversitate făţişă cu puterea instituită, culminând desigur cu fostul premier Adrian Năstase. S-a văzut cu uşurinţă în toată această succesiune o logică a succesului facil şi a părtinirii, una care nu a putut fi contestată cu toată puterea pentru că de fapt era mai mult decât nimic. Era un progres care îndreptăţea speranţa că va fi mai bine pe viitor.

Un moment semnificativ a fost punerea sub urmărire penală a ministrului PDL Monica Iacob Ridzi. Chiar dacă nu era un caz de mare amploare, era pentru prima dată când protecţia politică era şubrezită. Loialii preşedintelui din Parlament şi din presă au dus o luptă disperată cautând să demonstreze că ministrul acuzat era doar victima malversaţiunilor lui Dan Voiculescu. Oameni cumsecade şi nepreveniţi s-au făcut de râs luând apărarea Monicăi Ridzi în care vedeau o victimă a forţelor „retrograde”.

Cazul merită detaliat. Odată ce probe indubitabile fuseseră publicate (v. Cătălin Tolontan în Gazeta Sporturilor) loialii preşedintelui îşi propuseseră să salveze ce mai putea fi salvat şi să împiedice constituirea unei comisii parlamentare de anchetă, grăbind preluarea cazului de către anchetatorii judiciari. Acest episod este pe deplin revelator: ei credeau/sperau, pesemne, că Monica Ridzi era mai bine protejată la Parchet decât într-o comisie de anchetă. Şi poate protecţia privea nu atât pe fosta deţinătoare a portofoliului ministerial cât pe cei care se găseau la capătul firului.

Procesul judiciar odată declanşat nu a mai putut fi oprit. Dar în Parlament s-a mai petrecut ceva grăitor. În ciuda declaraţiilor sforăitoare ale liderilor PDL privind ataşamentul faţă de lupta anticorupţie, s-a votat împotriva încuviinţării percheziţiei informatice pe care o ceruse DNA. Preşedintele Traian Băsescu declara apoi la întoarcerea de la Bruxelles că, în realitate, votul din Parlament nu ar fi dăunat anchetei, care şi-ar urma cursul nestingherit. Era pentru prima dată când preşedintele Traian Băsescu susţinea această enormitate şi, din fericire, pentru ultima dată.

Fapt este că, într-un fel sau altul, ancheta a continuat şi nu putem şti ce informaţii s-au pierdut pe parcurs. În orice caz, impresia protecţiei a continuat să se manifeste chiar dacă pe arii tot mai restrânse. Părea de neconceput ca Elena Udrea să cadă în plasa procurorilor şi cert este că nici nu a căzut până când preşedintele Traian Băsescu nu a predat cu totul puterea.

Totul este, în cele din urmă, atât de banal şi previzibil. Oamenii care au condus această ţară au fost mereu de o jalnică mediocritate morală şi intelectuală şi au acţionat, fireşte, după dimensiunea şi natura lor. Cu cât s-au arătat mai exigenţi în declaraţiile lor cu atât mai modeşti au fost în aspiraţiile lor reale. Imparţialitatea justiţiei a fost şi ea mediocră sau, dacă putem spune astfel, parţială.

Problema mai gravă este că această părtinire a riscat să compromită în ochii publicului şi ceea ce se făcuse bun. Pentru că nu doar înalţii funcţionari de la Bruxelles trebuie să fie convinşi că Justiţia funcţionează, ci poate mai ales poporul, mereu sceptic şi neîncrezător din cauza unei îndelungate experienţe istorice a abuzului politic.