1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Holocaustul uitat: genocidul din Transnistria

Nu le e clar multora azi ce este oare, mai rău. Să mori gazat la Auschwitz? Sau ucis prin înfometare în Transnistria? Iată întrebări care n-au răspuns. Şi nici n-ar trebui puse.

Mihail nu şi le pune. Din unghiul lui, Auschwitzul a simbolizat „genocidul industrializat”, crima în masă comisă pe bandă rulantă, iar Transnistria, „Holocaustul sălbatic”, o altă formă, net mai puţin cunoscută decât prima, a exterminării evreilor europeni. Şi a multor romi.

Mihail, care nu e nici istoric, nici taximetrist, ci inginer, mă conduce prin Cernăuţi. Oraşul bucovinean cu aproximativ un sfert de milion de locuitori e situat în Ucraina actuală, la doar 25 de kilometri de frontiera românească.

Mihail şi cu mine vorbim despre Holocaust. În cele două săptămâni care au urmat atacului trupelor germane şi române asupra Uniunii Sovietice, început la 22 iunie 1941, exterminarea evreilor a cuprins şi nordul Bucovinei. La Cernăuţi, pitorescul oraş multicultural, plin de etnii şi religii, evreii constituiau pe atunci, numeric, grupul principal.

Şi Mihail e evreu. Dar familia lui s-a mutat la Cernăuţi după război. Ca majoritatea celorlalţi din grupul celor 3.000 de evrei trăind azi în oraş. Mihail mă conduce până la Muzeul Evreiesc. Mă întâlnesc la muzeu cu Iosef Bursug (Barsiuc). S-a născut în 1931 şi a supravieţuit „Holocaustului sălbatic”, după cum l-a numit Mihail.

Bursug n-a uitat. „Familia mea a avut noroc pentru că n-am fost omorâţi în primele zile, pentru că nu ne-au prins în ghetou, pentru că nu ne-au arestat în raziile făcute”.

Iosef Bursug avea doar zece ani când trupele germane şi române, între care şi unităţi speciale germane, însărcinate cu ucisul în masă al evreilor, i-au ocupat oraşul natal. „Au ajuns aici la 5 iulie 1941. Odată cu trupele germane au sosit şi unităţile speciale”.

E vorba de aşa-numitul Einsatzkommando 10 b din Einsatzgruppe D, o trupă condusă de rău famatul general SS, Otto Ohlendorf. Subordonaţii lui au început imediat să-i caute pe reprezentanţii Comunităţii Evreieşti. Potrivit relatărilor unor martori oculari, unii soldaţii români au început să meargă din casă în casă şi să aresteze la grămadă copii, femei, bătrâni. „După o zi, sau două, trupele germane şi-au continuat marşul. Cele române au rămas”, îşi aminteşte Bursug. În primele zile aveau să fie împuşcaţi pe malul Prutului peste 3.000 de evrei.

Holocaustul în Transnistria

Sub Ion Antonescu, România devenise stat fascist. În schimbul susţinerii campaniei împotriva Uniunii Sovietice, Hitler îi cedase lui Antonescu fâşia de teritoriu cuprinsă, la est de Basarabia, între râurile Nistru şi Bug. Încă din septembrie 1941 autorităţile române au început să deporteze evrei bucovineni şi basarabeni în aşa-numita Transnistrie, după cum i s-a spus noului ţinut, prin combinarea prefixului semnificând „dincolo”, cu numele râului Nistru.

„Din toate localităţile din împrejurimi i-au expediat pe oameni, pe jos, în Transnistria. Pe toţi, fără excepţie”, îmi spune Iosef Bursug.

Nu se ştie exact şi nici măcar istoricii n-au putut stabili cu precizie câţi evrei au murit înecaţi în Nistru, câţi au fost împuşcaţi în timpul marşurilor morţii, câţi oameni au ajuns în Transnistria şi au fost ucişi acolo. Se estimează că numărul evreilor români şi ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească ar putea fi cuprins între 280.000 şi 380.000 de victime.

Expoziţia din Muzeul evreiesc din Cernăuţi relevă creşterea în zonă, în secolul al XIX-lea, a comunităţii credincioşilor mozaici. Cu timpul, Cernăuţi a devenit un mic paradis pentru evreii bucovineni. În 1941 paradisul s-a prefăcut într-un infern.

Doar din vecinătatea oraşului au fost adunaţi 100.000 de evrei. Autorităţile române i-au deportat pe toţi aceşti oameni în Transnistria, relevă Iosef Bursug. El a ajutat la strângerea de mărturii ale victimelor, la redactarea istoriei supravieţuitorilor, a unor mici broşuri, pentru ca depoziţiile martorilor oculari să nu se piardă şi să se afle ce-i aştepta pe oameni dincolo de Nistru.

Localităţi în ruină, sate părăsite, gospodării agricole făcute una cu pământul după lupte grele. „Românii i-au lăsat pe oameni să moară fără un acoperiş deasupra capului, fără lemne de foc, fără haine de iarnă”. Fuseseră goniţi pe timp de vară. „A izbucnit tifosul, difteria, oamenii erau obligaţi să presteze o muncă silnică grea, dar nu puteau nicăieri câştiga bani. Mureau zilnic, cu sutele”.

Suferinţă, la prima mână

Supravieţuitorii relatează în genere retrospectiv despre imensele suferinţele îndurate în lagărele de concentrare, fie că se numeau Auschwitz, Dachau, sau altfel. O fac, de regulă, la trecut. Din Transnistria există însă mărturii directe, care descriu oroarea trăită la timpul prezent şi în mod nemijlocit. Istoricul Serghei Osaciuk a descoperit în arhiva oraşului Cernăuţi 213 scrisori. Fuseseră scrise la sfârşitul anului 1941 de către deţinuţii din lagărele transnistrene. Sunt strigăte de ajutor deznădăjduite, scoase ilegal din lagăre, de către curieri. Fuseseră interceptate de către autorităţile române. Au fost mai întâi arhivate. Apoi, date uitării.

Iată un fragment din scrisoarea căreia i s-a dat numărul 22. „Vă rog, dacă nu vă e cu putinţă să ne trimiteţi repede bani şi alimente vom muri de foame…Nu putem rămâne nici aici. Suntem goniţi din sat şi cine ştie dacă nu ne vor jefui ţăranii… Jörg şi Ilse nu mai au nici un pic de vlagă. Zac cât e ziua de lungă pe podea şi flămânzesc şi tremură de frig. Dacă vreţi să ne mai vedeţi vreodată, trimiteţi-ne ajutor imediat. Mela”.

Mărturii unice

Nu doar conţinutul acestor mesaje impresionează profund, ci şi modul în care au fost scrise. Sunt abia lizibile, mâzgălite cu te miri ce. Sunt scrijelite cu mijloace improvizate în lipsa unor creioane ori alte instrumente de scris, uneori cu cerneluri de culori diferite pe cărţi poştale, pe mici petice de hârtie, pe chitanţe vechi. Istoricul vienez Benjamin Grilj le-a publicat între timp sub titlul „Lapte negru”, (una din metaforele esenţiale din „Fuga Morţii”, poemul lui Paul Celan, ai cărui părinţi au fost ucişi în Transnistria).

„Ştiam ce se întâmplă în Transnistria. Aveam rude din Basarabia care fuseseră acolo. Am primit şi misive. Nu prin poştă, desigur. Îmi amintesc de un ofiţer german care ne-a adus scrisori acasă. Noi l-am plătit”, îşi aminteşte Iosef Bursug.

Mi-am dat întâlnire din nou cu el. Vrea să-mi înmâneze acte şi documente suplimentare. Îmi povesteşte ce s-a întâmplat cu el şi cu ceilalţi 50.000 de evrei rămaşi în oraş. Zguduiţi de relatările din Transnistria, se aşteptau la ce e mai rău. La 11 octombrie 1941 s-a transmis ordinul evacuării şi concentrării tuturor evreilor din oraş, în răstimp de 24 de ore, într-un cartier sărăcăcios. Trăiau acolo, în mod normal, 5.000 de oameni, Cei care n-au găsit un adăpost s-au văzut obligaţi să campeze sub cerul liber.

Hârtia care determina dacă vei trăi sau vei muri

Ghetoul n-a fost decât un loc de adunare. De acolo au pornit, după două zile, primele convoaie cu deportaţi. Bursug le evocă: „În fiecare zi erau scoşi oameni din ghetou şi expediaţi la gară, vârâţi în trenuri şi trimişi în Transnistria”. Puterea o deţinea la Cernăuţi guvernatorul, generalul Corneliu Calotescu. Lui i s-a adresat avocatul Traian Popovici, fiul unui preot ortodox, care devenise primarul oraşului. „Nu pot fi deportaţi toţi evreii, fiindcă rămâne oraşul fără cizmari, fără croitori, fără instalatori” argumentase el. Graţie intervenţiei sale, s-a hotărât păstrarea în oraş a 20.000 de evrei. O comisie stabilea de ce profesii şi categorii de oameni era nevoie şi elibera „autorizaţii” de şedere.

Popovici avea să încerce să mai ajute pe mulţi alţi evrei să obţină actele necesare spre a evita deportarea. Din cauza atitudinii sale pline de omenie, care avea să-i aducă, post-mortem, titlul de „drept între popoare”, Dr. Popovici s-a văzut demis din funcţie, în primăvara anului 1942. Fusese acuzat că a acordat autorizaţii de şedere unor evrei „inutili”. Alţi 5.000 de evrei aveau să fie deportaţi în Transnistria câteva luni mai târziu.

Iosef Bursug îmi dăruieşte copii ale autorizaţiei pe care a primit-o el şi familia sa. Înţeleg că ţin în mână copii ale hârtiei fără de care nu mai aveai dreptul la viaţă. Fără de care erai condamnat la moarte.

După dezastrul suferit de trupele din Wehrmacht, la Stalingrad, în 1942/1943, s-a ameliorat întrucâtva tratamentul aplicat evreilor. S-au oprit deportările, iar intensitatea prigoanei, a persecuţiilor s-a mai redus. Armata sovietică a cucerit Transnistria în martie 1944, iar la finele aceleiaşi luni şi Bucovina. „Vedeţi, au existat aici, în oraş şi împrejurimi 150.000 de evrei. În timpul războiului 15.000 dintre ei au obţinut dreptul de a rămâne în oraş. Din Transnistria s-au întors 10.000. Au murit deci aproximativ 120.000 de oameni”, spune Iosef Bursug. Dar nimeni nu i-a putut număra cu exactitate. Iar istoria lor şi a supravieţuitorilor n-a fost relatată adesea.