Hans Blix – portretul unui diplomat

Hans Blix a vrut doar să lase să vorbească faptele. Nu s-a lăsat influenţat nici de regimul irakian, nici de guvernul american. Reţinut, modest în apariţiile publice, în veşnicele lui costume gri, uşor şifonate, Blix s-a aflat între toamna anului 2002 şi februarie 2003 în centrul evenimentelor mondiale. A considerat că rolul lui este să slujească Consiliul de Securitate. El a vrut să furnizeze date ca bază pentru o decizie legitimă, şi nu să decidă asupra războiului sau păcii. A criticat cu duritate irakienii, atunci cînd aceştia au trişat. Dar el a contrazis la fel de ferm şi presupusele dovezi, indiferent dacă erau furnizate de ministerul american de externe sau de preşedintele american.

Bilanţul lui la sfîrşitul mandatului a fost amar: ”Acum ştim că motivele pentru război nu au fost foarte convingătoare. Ar fi frumos, dacă operaţiunile militare nu ar fi declanşate pe baza unor informaţii defectuoase ale serviciilor secrete. Şi nu a fost pentru prima dată.”

Dar Blix nu a vrut să privească înapoi cu mînie. El şi-a prelucrat experienţele trăite, spre oroarea Casei Albe, într-o carte cu titlul ”Misiunea Irak”. Subtitlul spune mult: ”Adevăr şi minciuni”. Blix, însă, nu a fost genul de om care să reclame pentru el adevărul şi să-i facă pe ceilalţi răspunzători de minciuni. El a fost un diplomat desăvîrşit, care şi-a îndeplinit imperturbabil misiunile. A fost totdeodată unul din cei mai buni experţi în armament din lume, cu experienţă de decenii şi cu un simţ aparte pentru lucrul în acest sector.

El căuta dovezi. Şi nimic nu-l putea sustrage de la preocuparea lui. De aceea a fost poate mai indicat pentru acest job decît oricare altul. Diplomatul suedez, pe care Secretarul general Kofi Annan l-a solicitat să preia, deşi deja pensionar, misiunea în Irak, şi-a diminuat sistematic rolul: ”Punctul important este că noi ne-am privit misiunea mai modest decît mulţi alţii. Mulţi au spus: ”Război sau pace, voi aveţi decizia în mînă”. Eu am spus: ”Nu. Răspunzători sunt Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, guvernele, irakienii, americanii şi britanicii – nu noi.”

Linia directoare a diplomatului ONU a fost ca inspecţiile să fie cît mai efective şi corecte cu putinţă. Iar pentru aceasta avea nevoie de timp. ”Controlul de arme este o politică a diplomaţiei, a răbdării şi a disponibilităţii de a face uz de forţă, ca ultimă opţiune. Eu nu sunt un pacifist. O ameninţare militară este necesară. Fără prezenţa militară a americanilor, nu am fi avut nici un fel de inspecţii. Şi Bush a spus că recurgerea la forţă este ultimul mijloc. Dar noi nu am avut decît 3 luni şi jumătate pentru controale. Şi cu 50.000 de mii în loc de 300.000 de mii de soldaţi ar fi putut fi exercitată presiune. Dacă americanii şi britanicii ar fi avut mai multă răbdare, ar fi meritat aşteptarea.”

Blix le-a reproşat lui Bush şi Blair că nu au verificat destul de precis faptele. Au crezut cu adevărat în existanţa armelor de distrugere în masă, dînd crezare serviciilor secrete. ”Cînd este vorba de război, de morţi şi distrugere, atunci trebuie să fii critic, mai ales cînd ai de-a face cu dovezi pe care nu le vezi tu-însuţi, ci vin de la serviciile secrete. Noi aşteptam ca Bush şi Blair să aibă mai mult simţ critic. Astăzi ei plătesc preţul: amîndoi au o problemă de credibilitate, şi asta este lecţia pe care au primit-o.”