1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Hannibal Lecter şi iubirea în era reţelelor sociale

Le blestemăm savant, strâmbăm din nas cu suficienţă când auzim ori când vorbim de ele, ne ridicăm de-asupra lor şi le snobăm. Verbal. Dar, când ne folosesc, le adorăm. Şi uneori chiar par utile. De pildă în iubire...

Le înjurăm copios, căci nu sunt sigure, bată-le vina de reţele, ne spionează preferinţele şi predilecţiile, ba mai şi profită de ele comercial. Căci netul ne bagă în casă mortul sub forma propagandei islamiste sau putiniste. Căci nu uită niciodată chiar nimic. În orice caz nimic din ce-am greşit.

Apoi, reţelele sociale ne-alimentează iluzia că am avea "prieteni". Sau ne răpesc din timpul preţios, ţinându-ne fixaţi pe laptop, pe ifon şi pe alte marafeturi made by Apple, când privirea ar trebui s-o întâlnească pe a mamei, pe a copilului nostru, pe a prietenilor şi a nevoiaşului prea ruşinat ca să cerşească prin vecini.

Dar au ele, să recunoaştem, şi partea lor bună. Chiar foarte bună, dacă, Doamne ajută, ne asistă în efortul de a ne căuta, de-a ne găsi şi de a ne îndrăgosti, de-a pune de-o familie. Sau dacă ne recuperăm o parte din biografii prin ele, după ce ne-am pierdut din vedere, unii pe alţii, vreo câteva decenii.

În labirintul feisbuc un amic dădu cu nişte zile în urmă de un vecin pe care-l preţuia, un artist plastic mai vârstnic decât el, plecat din vremi imemoriale în America. N-au avut probleme să-şi amintească unul de altul, între altele şi fiindcă mai tânărul vecin avea o mamă de o frumuseţe răpitoare şi, ca atare, pentru celălalt, de neuitat. „Nu cred că splendida, inubliabila ta mamă ştie că mi-a schimbat viaţa decisiv”, îi scrise el mai junelui amic. A cărui progenitoare, încă în viaţă, dar ninsă de ani, uitase însă nu doar omul, ci până şi de existenţa etajului în care-şi făcuse veacul artistul emigrat.

Odată retraşi din rătăcirile noastre cotidiene prin reţea avem şansa poate să vizualizăm netul ca un soi de îngemănare de circumvoluţiuni ale unui creier cu pretenţii, dacă nu şi cu potenţe de spirit universal. Mă sperie această apocaliptică imagine, aşa cum mă lasă bouche bee ameţitoarea imensitate a netului. Una care, dincolo de virtualităţile ei, ascunde şi un număr tinzând spre infinit de întâlniri hotărâtoare, de întrevederi, confruntări sau îmbrăţişări decisive, dar şi de irevocabile uitări.

Aud că facebook dă şansa preluării paginilor unor decedate rude, ale unor prieteni dispăruţi. Moartea face, iată, în continuare parte din viaţă. Din cea digitală din reţea, dacă nu din cea reală. Vă înspăimântă, vă angoasează chestia asta? Pe unii nu mai mult decât perspectiva de-a-şi petrece în sicriu o veşnicie, fără să mai fie în stare să-şi verifice mailul şi mesajele de amor. Prin care să-şi găsescă în fine, marea iubire. Cea definitivă. Care virtuală rămâne, de regulă, şi ea, sau pare condamnată a fi, căci una este, azi, să te îndrăgosteşti, cu totul alta, dacă nu faci parte din Jet Set, să-ţi strângi în braţe iubita de la mii sau zeci de mii de kilometri depărtare.

În această mare de virtualităţi mai este oare loc de certitudini? Evident. E siguranţa unora ca mine că Putin nu se va lăsa de rele înainte s-o sfârşească rău. Că Ponta şi compania ar trebui să sară peste propria umbră ca să se mai poată, vreodată, schimba. Şi că prostia şi uitarea sunt inepuizabile, în ciuda abundenţei de informaţii de pe net, mai ales când prima se hrăneşte din utopii marxiste şi rasiste, din fanatism religios, ori ultranaţionalism.

În acest caz am putea da de pildă de unii care să fi uitat de foame, frig şi frică. De decreţei şi de Securitate. De moartea prin avorturi improvizate. De modul în care se vindeau, se schinguiau, ori se asasinau români. Şi care, prin urmare, temându-se că li s-ar "vinde ţara" actualmente, să creadă, genuin, că „Nicolae Ceauşescu, bun, rău, iubea România”.

Tot ce se poate. E foarte posibil ca, în termenii săi proprii, Pingelică s-o fi adorat. Dar şi fictivul psihiatru Hannibal Lecter bănuiesc că îşi iubea fierbinte victimele, înainte de a le devora. Atâta, deocamdată, despre iubirea în epoci de reţea. Acum mă duc să-i scriu iubitei.