1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Gurlitt şi spolierea evreilor

Numeroase semne de întrebare se leagă de recenta descoperire, în Germania, a unui tezaur de tablouri pictate de maeştrii clasici şi moderni. Ele vizează şi modul în care trebuie tratată chestiunea jafurilor totalitare.

În România i s-a spus "românizare", în Germania s-a numit arianizare. Dar ambele procese derulate sub regimuri de extremă dreapta s-au soldat cu acelaşi rezultat: prădarea în masă a evreilor, jefuirea sistematică a minorităţilor evreieşti din Germania şi România.

Spolierea evreilor germani a început imediat după venirea lui Hitler la putere. Demişi, excluşi, marginalizaţi, despuiaţi de halatele de medici şi de robele şi perucile de magistraţi, scoşi din barouri şi spitale, daţi afară de la catedrele universitare, boicotaţi de clienţi dacă erau meşteşugari ori negustori, lipsiţi de surse de venit legale, evreii germani s-au confruntat rapid, după 1933, cu o criză existenţială.

Mulţi, şi în special evreii prosperi, s-au văzut nevoiţi să-şi vândă pe sume de nimic proprietăţile, casele, magazinele, sau, dacă le aveau, fabricile şi bunurile mobile de valoare spre a-şi procura bani şi a încerca să-şi construiască o existenţă nouă altundeva.

Mulţi n-au vrut sau n-au putut să emigreze. Unii se simţeau prea străini de fraţii lor evrei din Ţara Sfântă, prea puţin capabili să înveţe ebraica, prea înrădăcinaţi în cultura germană, prea dependenţi de limba maternă, prea puţin familiarizaţi cu engleza, italiana, franceza şi spaniola, spre a părăsi Reich-ul nazist.

Aceşti oameni aveau să piară, în covârşitoarea lor majoritate, în lagărele de exterminare şi de concentrare naziste. Trupurile lor, doar piele şi oase, aveau să fie transformate în munţi de cenuşă, nu însă înainte să li se fi extras aurul dentar şi să li se fi smuls de pe degetele moarte verighetele.

În calitatea lor de cetăţeni, aceşti evrei muriseră de mult. Între luarea cu japca a slujbelor lor şi evacuările din locuinţe avusese loc sustragerea bunurilor lor artistice de preţ, a tablourilor bunăoară, dar şi a sculpturilor, a argintăriei, a sfeşnicelor aurite în care aceşti oameni aprindeau vineri seara lumânările spre a inaugura odihna celei de-a 7-a zile.

În Germania acest vast jaf a avut loc sistematic şi organizat. Aşa-zisa „arianizare”, hotărâtă de nazişti a recurs nu doar la exproprieri directe, ci şi la unele mascate, efectuate sub presiune, precum şi la o întreagă oştire de specialişti.

Naziştii nu s-au lipsit de experţi nici în extragerea de profituri cât mai ample de pe urma artiştilor moderni pe care regimul i-a defăimat şi prigonit sistematic, forţându-i să-şi ia lumea în cap. În 1937, se deschidea la München, cu mult tam-tam, celebra expoziţie „Entartete Kunst”, „Artă degenerată”, menită să-i defăimeze pe artiştii moderni. În acelaşi an se exila din Germania Max Beckmann, un pictor care fusese masiv calomniat de nazişti, între altele în expoziţia din capitala bavareză, în care îi fuseseră expuse zeci de lucrări.

După cum relevă, în ediţia sa de joi, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Beckmann, autorul guaşei „Îmblânzitorul de lei”, scoasă la licitaţie la Köln, în 2011, de un cetăţean din München pe nume Cornelius Gurlitt, în casa căruia s-au găsit aproape 1400 de capodopere, emigrase la finele anilor 30 la Amsterdam. În acest oraş olandez Beckmann fusese vizitat în timpul războiului de tatăl lui Cornelius, Hildebrand Gurlitt, unul dintre cei mai de succes negustori de artă ai regimului nazist. Care, în 1943 ar fi încercat să cumpere mai multe pânze de la Beckmann.

Despre Hildebrand Gurlitt, omul care pare să fi pus bazele colecţiei de artă depistate acum un an şi jumătate în locuinţa fiului său octogenar, dispărut în prezent din locuinţele sale din München şi din oraşul austriac Salzburg, curg, pe moment, valuri de cerneală.

Mare parte din presa germană scoate în evidenţă, cu lux de amănunte, contradicţiile aparent insolubile din biografia acestui ins având, aparent, o bunică evreică. Se afirmă că datorită acestei ascendenţe şi mai cu seamă, a intervenţiilor sale în favoarea artei avangardiste individul, absolventul unor studii de istoria artei, şi-ar fi pierdut postul de director de muzeu la Zwickau, iar apoi, după venirea la putere a naziştilor, în 1933, pe cea de şef al Asociaţiei pentru Artă din Hamburg. În fapt, Hildebrand îşi dăduse el însuşi demisia la Zwickau şi se lansase în nordul Germaniei într-o carieră foarte rentabilă de negustor de artă. Sub nazişti Hildebrand Gurlitt a făcut o carieră fulminantă, devenind unul din principalii experţi ai lui Hitler în materie de procurare de valută străină şi de opere de artă de valoare, inclusiv din categoria celei moderne, desemnate de nazişti drept "degenerată".

Fapt este de asemenea, că după ce regimul nazist l-a folosit şi promovat din plin, a reuşit după război, pe baza informaţiilor vehiculate cu privire la prezumtiva sa ascendenţă evreiască, nu doar să treacă drept denazificat, ci şi să-şi recupereze de la aliaţi pânzele confiscate.

Nu e clar în ce măsură aceste pânze, care i s-au restituit lui Hildebrand Gurlitt de către americani, sunt identice integral cu cele peste 1400 de tablouri ale unor clasici precum Dürer şi moderni, între care Chagall, Picasso, Dix sau Klee, descoperite în locuinţa din cartierul münchenez Schwabing.

Dar e de bun simţ să se presupună că e vorba, cel puţin parţial, de aceste picturi, pe care Hildebrand i le-a lăsat moştenire fiului său Cornelius, când a murit, în 1956, într-un accident de circulaţie. El şi văduva lui afirmaseră în repetate rânduri că tablourile din colecţia lui personală ar fi fost "distruse" în incendiul care a devastat Dresda în 1945.

Atât tezaurul descoperit la München, în 2011, cât şi provenienţa lui, personalităţile celor implicaţi, precum şi statutul lor juridic ridică numeroase semne de întrebare.

În mare măsură, spolierea evreilor sub nazişti a căzut sub incidenţa prescrierilor, astfel încât proprietarii de drept ai acestor tablouri nu şi le mai pot recupera, în genere, dacă pânzele nu se află în proprietate publică. Iar insul care le tăinuise atâta amar de vreme în locuinţa sa plină de gunoaie şi resturi de mâncare din cartierul münchenez Schwabing, nu poate fi tras la răspundere decât pentru delicte minore, precum evaziunea fiscală.

Totuşi moştenitorii de drept ai picturilor furate de nazişti se pot bizui pe "Declaraţia de la Washington" din 1998. Semnată de 44 de naţiuni, între care şi Germania, această declaraţie obligă statele semnatare să facă totul spre a depista deopotrivă operele de arte jefuite de nazişti şi aliaţii lor, ca şi pe posesorii lor de drept, spre a le „soluţiona corect” revendicările. De pildă prin restituirea tablourilor, sau despăgubirea celor prădaţi, respectiv a moştenitorilor lor de drept.

Or, ce este o "soluţie corectă"? Răspunsul la această întrebare e, din păcate, relativ şi depinde prea adesea de bunăvoinţa autorităţilor judiciare.

Concomitent e deosebit de problematic şi criticabil faptul că autorităţile au refuzat vreme de aproape doi ani să dea publicităţii epocala descoperire din apartamentul din München, precum şi lista capodoperelor recuperate din această locuinţă. E ştiut că există din ce în ce mai puţine victime ale regimului nazist care mai sunt în viaţă. Îndelungata trecere sub tăcere a descoperirii a alimentat speculaţiile, potrivit cărora există diverse instanţe în Germania, care ar prefera ca operele de artă furate de nazişti să nu fie verificate şi returnate proprietarilor lor de drept, ori ca retrocedările să se amâne cât mai mult.

Or, după cum reliefa scriitorul Rafael Seligman, a cărui familie a avut de asemenea de suferit mult, sub regim nazist, elucidarea celor petrecute în timpul lui Hitler şi în acest domeniu este în interesul Germaniei, ca ţară la rândul ei spoliată de ruşi, la finele războiului mondial.

Nu altfel stau lucrurile în România, ţară al cărei tezaur trimis la Moscova în timpul primului război mondial continuă să se afle, abuziv, în Rusia. Nici victimele "românizării" n-au fost despăgubite. Până la urmă, retrocedările şi despăgubirile sunt, pentru orice societate democratică, o chestiune esenţială de igienă şi de auto-igienizare morală.