1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Greci, români, germani şi confuzii monetare şi politico-morale

Germanii nu mai ştiu ce să creadă. Îşi apreciază liderii mai mult decât oricând. Dar simultan contestă acordul negociat de ei cu Atena. Acestea nu sunt singurele mari neînţelegeri care-i smintesc pe cetăţenii europeni.

Ministrul german de finanţe, Schäuble şi şeful BCE, Draghi, discutând în februarie curent, despre statul elen

Ministrul german de finanţe, Schäuble şi şeful BCE, Draghi, discutând în februarie curent despre statul elen

Aproximativ o jumătate dintre germani favorizează un grexit, relevă un sondaj reluat de ziarul berlinez Die Welt. În fapt, sunt probabil chiar mai mulţi. Poate două treimi sunt nemţii care doresc ieşirea Greciei din zona euro. Dar, paradoxal, o clară majoritate a cetăţenilor Republicii Federale apreciază totodată, parţial entuziast, modul în care liderii Germaniei au negociat acordul cu Grecia. Populară nu e doar Angela Merkel, ci mai ales ministrul ei de finanţe, Wolfgang Schäuble.

Deşi ţintuit de scaunul său rulant, ministrul care a condus un timp creştin-democraţia germană, după căderea în păcat a marelui Helmut Kohl, le-a creat compatrioţilor săi impresia de a fi, în negocieri, extrem de tare. Dacă nu invincibil. I-a izbutit în tratativele maraton cu liderul Syrizei performanţa de a nu ceda nervos ori în materie de principii şi reguli financiare, economice şi politice fundamentale. Principii şi reguli fără de respectul cărora zona euro, iar apoi întreaga Uniune Europeană s-ar vedea expuse riscului unui eşec în confruntarea cu pieţele internaţionale şi cu tendinţele dezintegratoare din statele proprii şi, deci, ameninţării unei dezagregări galopante.

Înţelegerea acestei primejdii reale şi nemijlocite, depăşind importanţa economică a Greciei sau riscurile unui grexit, explică vădita contradicţie din poziţia celor mai mulţi germani. Care, pe de o parte, salută sagacitatea şi forţa diplomatică a propriilor lideri politici, iar pe de alta n-au nicio încredere în acordul cu Atena negociat de ei. O înţelegere în care, Tsipras dixit, nu crede, culmea, nici măcar premierul grec.

Îndoielile lor sunt cum nu se poate mai raţionale. Căci şcoli întregi de economişti sunt de acord că ineficientul stat elen nu se va putea pune pe picioare, câtă vreme nu-şi poate devaloriza moneda spre a-şi înlesni exportul, creditorii săi vor insista pe măriri de taxe ucigaşe pentru creştere, iar administraţia şi clasa lui politică lui rămân corupte şi nereformate. Or, din cauza inerţiilor fireşti, exact aşa e condamnată să rămână, ani la rând, chiar dacă restructurarea veritabilă ar debuta azi. Ori mâine. Ceea ce, din pricina absentei voinţe politice a grecilor şi a conducerii lor tot mai eclectice, nu se va întâmpla, de bună seamă.

Dar confuziile generate de toate aceste evidenţe, argumente şi contradicţii sunt încă şi mai mari. Nu doar în ţări cu economii precare, precum Grecia sau România, a cărei austeritate, pusă în aplicare sub cuplul Boc-Băsescu, s-a dovedit reţetă de succes, ci şi în Germania. A cărei elită de stânga, în frunte cu Jürgen Habermas, loveşte cu sete în establishment, afirmând, într-un limbaj parţial iraţional, ce apasă, virtuoz, pe claviatura sentimentelor anticapitaliste, că „decizia asupra Europei ar trebui adoptată de cetăţeni, nu de bănci”.

Ca şi cum (dacă facem abstracţie de iniţiativa din 2012 a Băncii Centrale Europene de a cumpăra nelimitat obligaţiuni de stat, spre a pune capăt crizei euro) „băncile” și nu liderii politici europeni (în răspăr, în parte, cu opţiunile unor instituţii precum FMI) ar fi luat hotărârile majore. Ca şi cum acordul cu Grecia ar fi opera lor, iar nu a cuplului Merkel-Schäuble. Şi ca şi cum băncile, fără de care economiile intră în colaps, ar fi o creaţie artificială, ostilă oamenilor, societăţilor, libertăţii şi prosperităţii lor. Când, de fapt, e invers.

Dar Habermas e sursa unei contradicţii şi mai grave. Parcă uitând că a fost de părere că băncile adoptă deciziile, iar nu conducerile politice, tot el afirmă că „guvernul german, inclusiv social-democraţii săi” ar fi „compromis într-o noapte întregul capital politic acumulat de o Germanie mai bună într-o jumătate de secol”. Aferim! Dar cine a compromis la urma urmei? Guvernul? Băncile? Sau mai degrabă un stat falimentar căzut pradă, ca Grecia, tentaţiei extremiste?

Deplângând tendinţele de „renaţionalizare” din Europa şi prezumtiva „transformare în hegemon a Germaniei”, Habermas omite să insiste asupra unor aspecte concludente ale chestiunii. De pildă asupra faptului că toate mişcările pe care le detestă marele sociolog, toate naţionalismele şi extremismele de dreapta care condamnă in corpore acordul cu Grecia şi revendică grexitul, se bucură de strania complicitate şi susţinere nu doar a Rusiei lui Putin, ci şi a extremei stângi.

Care crede că „umilirea lui Tsipras” ar fi, în fond, expresia unei tentative a establishamentului european de „a pedepsi”, în numele „neoliberalisamului”, o Grecie nedisciplinată ce a ales rău, propulsând la putere partide radicale. În neostoita ei ură anticapitalistă şi antidemocratică, această extremă stângă îşi deapănă veşnica mantră. Cu o sete de neastâmpărat, chiar dacă, aparent, din alte motive, loveşte deci şi ea în toate încercările de consolidare, prin condiţionarea de reforme a ajutoarelor acordate statului elen, a coeziunii şi competitivităţii europene în concertul economiilor globale.

Înseamnă toate acestea că poziţia germană în criza elenă ar fi infailibilă? Defel. Insistenţa asupra unei fiscalităţi mari nu e probabil mai recomandabilă doar pentru că, într-adevăr, corespunde modelului german, iar acest model s-a dovedit, în Germania, de succes. Nici faptul că, în România, falitul şi penalul PSD e formaţiunea care propune o relaxare a impozitelor, iar preşedintele, conştient de necesitatea unei convergenţe europene în materie de taxe, retrimite Codul Fiscal spre deliberare în parlament, nu dă automat dreptate partizanilor dărilor mari.

Construcţia europeană e fragilă, are defecte şi carenţe, inclusiv politice şi democratice. Ea se cere, desigur, reparată. Dar asmuţirea europenilor unii contra altora, prin exacerbarea contradicţiilor lor naţionale sau sociale, anemierea lor economică, prin anticapitalism şi alimentarea nejustificată a neîncrederii în liderii lor politici riscă s-o demoleze.