1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Golaniada după 25 de ani

După un sfert de veac de la izbucnirea protestelor în Piața Universității, o evocare senină și cuprinzătoare este greu de făcut, iar sensurile reale ale revendicărilor sunt corupte de tot felul de anacronisme.

București, 13 iunie 1990

București, 13 iunie 1990

Se împlinesc anul acesta 25 de ani de la manifestația din Piața Universității. Un sfert de secol paradoxal, căci, dacă luăm în considerare revendicările Pieței în litera lor, ele s-au împlinit în mare parte, iar dacă le privim în spirit, par mai curând să fi eșuat.

Dar poate că e doar efectul timpului, căci niciodată lucrurile nu se arată așa cum ni le-am imaginat. Sau poate e diferența dintre sentimentul politic și ceea ce numim progres din perspectivă sociologică. În orice caz, ambele tabere, dacă simplificăm lucrurile, au sentimentul că, întrucâtva, au eșuat. Minoritatea anticomunistă și prooccidentală a văzut cum ideile sale sunt puse în practică chiar de adversarii ei (România intra în NATO și UE cu PSD și Ion Iliescu la putere) , iar ceștilalți vedeau clar că nu fac decât să urmeze îndemnurile dușmanilor lor neîmpăcați. Așadar ”expropriați” s-au simțit cu toții, unii de ideile, alții de sinele lor.

Din acest motiv, pentru participanții la acele evenimente, orice evocare este foarte dificilă. Cineva, foarte tânăr, spunea recent că Piața Universității a fost un Maidan românesc. Lăsând la o parte inversarea ilicită a priorităților, americanii nu dăduseră Pieței Universității niciun sprijin, lăsând-o ca și Iliescu ”să fiarbă în suc propriu”. Abia după 13 ani CIA solicita președintelui Ion Iliescu, cel care declanșase represiunea împotriva ”golanilor”, să-i pună la dispoziție un sediu în România (v. Der Spiegel). Dar în 1990 niciun subsecretar de stat american nu făcea guverne la București cu membrii marcanți ai Pieței, nici Bernard-Henri Lévy nu vorbea de la balconul Universității, nici parlamentarii de la Strasbourg nu fremătau de emoție că proiectul european ar fi dobândit un nou impuls și, dacă presa occidentală a fost, firește, empatică și entuziastă, mediile politice au fost extrem de rezervate. Mai mult decât atât, după mineriadă chiar țintele ei aveau să fie privite cu reticență în Occident. Gabriel Liiceanu, unul dintre ”legionarii” din Piață (deși nu fusese acolo), povestea la un moment dat că proiectul Humanitas-Hachette a picat tocmai din acest motiv: francezii nu mai voiau să audă de România. Așadar se produsese un decalaj dramatic de perspective.

La drept vorbind nu putem spune nici măcar că Maidanul va fi fost o Piață a Universității ucraineană. În 1990, golanii trăiau încă într-un moment al istoriei în care comunismul nu apărea ca ipoteză, ci ca forță reală cu puternic potențial restauraționist, pe când anul trecut în Ucraina comunismul era doar o amintire. Doar statuile lui Lenin mai erau comuniste, căci puterea fusese preluată de oligarhii care instituiseră un soi de capitalism asiatic cu ierarhii și autonomii feudale. În 1990, în România, ”Jos comunismul” nu era o metaforă, ci revendicare în sensul propriu al cuvintelor.

Ca să înțelegem Piața Universității cu întregul ei patos, ar trebui să fim conștienți că lumea se temea de-adevăratelea că România ar putea îngheța într-un comunism reformat gorbaciovist. În 1990, ideea celei de-a treia căi mai putea fi invocată și nimic nu era mai respingător pentru militanții Pieței Universității decât perspectiva de a mai aștepta încă o jumătate de secol convergența reală cu versantul occidental.

Dar ar fi poate nimerit să facem o precizare. Nici ”occident”, nici ”capitalism”, nici ”libertate” nu aveau în aprilie-mai-iunie 1990 exact același înțeles ca astăzi. Pe atunci, noi trăiam încă cu sensurile definite imediat după război și încă în strânsă legătură cu cele antebelice. Roosevelt, Churchill, Stalin, De Gaulle, Yalta aveau o rezonanță puternică, care acoperea actualitatea. Cu siguranță că în Piață se găseau și oameni foarte bine informați, care luaseră deja legătura cu Solidaritatea poloneză, care îi cunoșteau pe liderii reformatori din Ungaria, care înțelegeau ce se întâmplă la Moscova și în restul lumii, care căutau să dezlege ițele contribuției sovietice sau a altor forțe la lovitura de stat din decembrie, dar condiția generală a societății românești era exact aceea definită de Conferința de la Yalta. Cei care caută să descifreze programul politic și economic al protestelor din 1990 riscă să greșească dacă nu iau în considerare această dialectică a eliberării de sferele de influență și dramatismul separației dintre Vest și Est pe care îl creaseră deceniile Războiului Rece. ”Adevărul” Pieței Universității nu poate fi desprins de toate acestea și, chiar dacă el stă în picioare, chiar și în varianta schematizată, el iese inevitabil sărăcit.

În sfârșit, un alt aspect care întunecă puțin perspectiva și care face ca o evocare limpede și senină să fie totuși atât de dificilă este că istoria a mers înainte chiar fără protagoniștii Pieței Universității, lăsându-i pe margine și ignorându-i chiar și atunci când le-a dat pe de-a-ntregul dreptate.