1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Glonțul unguresc

Modul în care chestiunea maghiară a fost utilizată în aceste zile ne arată că în politica românească scopul scuză nelimitat.

E surprinzătoare dezlănțuirea antiungurească din toate partidele. Un om neprevenit, sosit de numai câteva zile la București, ar putea crede că UDMR este o formațiune dubioasă, dacă nu chiar teroristă, un fel de Hamas, care, profitând de o anumită dificultate, s-ar insinua într-o alianță guvernamentală. Deputați ai unui partid fără istorie se afișează cu banderole tricolore, un altul dintr-un partid mai vechi aranjează ca un cântec patriotic să răsune subit și ”subvsersiv” din difuzoarele unei comisii parlamentare, declarații peste declarații menite să pună în gardă națiunea cu privire la un act de trădare se succed la microfoane. Judecând după experiența noastră de peste două decenii, asistăm astăzi la un amestec de demagogie și sinceritate frustrată, care profită de o nesperată ocazie: să poți fi antimaghiar fără restricții și, în același timp, să pari că ești de partea ”cea bună” a politicii, este o ocazie atât de grozavă, încât puțini au ratat-o. E un veritabil carnaval!

Contextul e cunoscut: strânsă cu ușa de circumstanțe, coaliția majoritară a încercat o alianță cu UDMR, în schimbul unor concesii în domeniul educației și al utilizării limbii maghiare. Nu putem intra acum în amănunte, dar ne aflăm, fără îndoială, pe tărâmului firescului, situația neavând nimic de a face cu trădarea de țară, cu imixtiunea Budapestei șamd. Am auzit în ultimele 24 de ore de la tribune ”democratice” și ”prooccidentale” alerte naționale pe care numai C.V Tudor le-ar fi putut rosti, atât doar că ar fi făcut-o cu mai mult talent. Am înțeles astfel că în politica românească scopurile scuză fără limite. Iar dacă mâine aceleași partide care defilează astăzi patriotic - imaginându-se pesemne ”naționalii” lui Iuliu Maniu în parlamentul de la Budapesta - vor face maghiarilor înlesniri asemănătoare, vom avea o nouă dovadă a demagogiei de acum.

Nu avem nicio îndoială că PSD ar fi reacționat cel puțin la fel dacă adversarii politici ar fi făcut vreo concesie mai mare UDMR-ului, așa cum s-a și întâmplat de atâtea ori în trecut. De altfel, după toate aparențele, revolta împotriva alianței cu UDMR s-a iscat și în PSD, ceea ce era previzibil. Dacă PSD ar fi fost de acord cu solicitările ungurilor ar fi câștigat, dar nu ar mai fi fost PSD. Acesta este paradoxul teribil care stă acum în fața partidului majoritar: ca să poate guverna cu oarecare libertate de acțiune, ar trebui să se transforme, să fie altceva decât este.

Prin Sorin Grindeanu i se oferă șansa de a rămâne la guvernare, dar după toate aparențele într-o versiune schimbată și adăugită cu o componentă liberală. O dovadă limpede stă în chiar scrisoarea deschisă a lui Victor Ponta, care ridiculizează loialitatea pe care o afișează liderii PSD față de programul de guvernare, comparând-o cu o devoțiune mistică. Prin urmare, ceea ce i se cere PSD este să nu mai invoce programul de guvernare cu atâta obstinație și să accepte derogări.

Prin UDMR i s-ar fi oferit iarăși posibilitatea de a rămâne la guvernare, dar cu condiția să-și modifice fizionomia și să devină miraculos un fel de PNȚCD-Coposu, care îi cooptase pe unguri în prima alianță lărgită anticomunistă de după 1989. PNL-Câmpeanu ridicase obiecții (pe care Ludovic Orban pare să le reediteze astăzi), dar țărăniștii de tradiție ardelenească (acesta este paradoxul pe care regățenii nu îl pot pricepe) aspirau la o conciliere cu ungurii în numele civilizației europene urbane. În treacăt fie spus, politica românească nu a progresat deloc în ultimii 20 de ani, ci, dimpotrivă, a sărăcit, adoptând cel mult un europenism schematic și de fațadă. Dar, într-o epocă în care Europa însăși se leapădă de europenismul ei, fațada aceasta poate trece drept o formă de integrare.

Cu siguranță însă că schimbarea aceasta de fizionomie ar fi antrenat în PSD o mulțime de alte transformări în atâtea și atâtea privințe, pe care nu le dezvoltăm, căci ar semăna, inoportun, cu o pagină de istorie contrafactuală. Cert este că un partid românesc - dacă ni se iartă utopia - care ar asuma o alianță cu UDMR, fără ipocrizii de conjunctură, ci cu seriozitatea ușor candidă a seniorilor PNȚCD din anii 90, ar fi o forță semnificativă, una cu un cuvânt greu de spus inclusiv în politicile europene.

Revenind la realitatea noastră, ne vedem pur și simplu reduși la sarcina ingrată de a consemna alertele comice privind glonțul unguresc care ne-a trecut pe lângă ureche.