1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Gianina Cărbunariu: Ce înseamnă să faci teatru astăzi şi cui te adresezi?

Iubitorii de teatru din Berlin au ocazia de a vedea în aceste zile o serie de spectacole care tematizează istoria recentă a României.

Acest prim festival de teatru, dans şi performance din capitala Germaniei este găzduit, sub titlul "Many Years After..." de Teatrul Hebbel am Ufer (HAU), proiectul fiind realizat în colaborare cu Institutul Cultural Român din Berlin. În program figurează spectacole, urmate în parte de discuţii cu publicul, şi evenimente precum: „X mm din Y km” de Gianina Cărbunariu, „Clear History” de Nicoleta Esinencu (Republica Moldova), „Capete înfierbântate“ de Mihaela Michailov/ Regia: David Schwartz, "Critical spaces", o dezbatere despre spaţiile artistice alternative din România şi Republica Moldova, "Duet" de Vlaicu Golcea/ Sergiu Matiş, "Romanian Dance History VI", cu Manuel Pelmuş, Alexandra Pirici, Brynjar Abel Bandlien, Florin Flueraş, Farid Fairuz şi "Global Exoticism", instalaţie de Alexandra Pirici & Andrei Dinu.

Tema dosarelor de Securitate este tratată incitant de Gianina Cărbunariu în spectacolul „X mm din Y km”, la baza căruia s-a aflat volumul "Eu, fiul lor. Dosar de Securitate", apărut în 2010 la editura Polirom. Acesta cuprinde o selecţie - aprox. 500 de pagini din cele peste 10.000 găsite în arhivă - despre "obiectivul Tudorache", fiind vorba de dosarul scriitorului Dorin Tudoran.

Despre acest proiect, despre interesul manifestat de tineri pentru astfel de teme, nu atât însă şi de teatrele româneşti de stat, despre ce înseamnă să faci teatru azi şi cui te adresezi, Medana Weident a stat de vorbă cu autoarea şi regizoarea Gianina Cărbunariu.

Medana Weident: Gianina Cărbunariu, ai răsfoit un număr însemnat de pagini de "dosar", care relevă nu doar o experienţă concretă, aceea trăită de Dorin Tudoran, ci dezvăluie universul diabolic al acelei maşinării securiste de intimidare, de ameninţare şi, în cele din urmă, de pedepsire a nesupuşilor sistemului. Ai ales doar un fragment, doar X milimetri din Y kilometri din voluminosul dosar menţionat, semnificativ însă pentru întegul mecanism al terorii. Cum s-a născut acest proiect?

Rumänien Theater Plakat Sold out

Gianina Cărbunariu: Ideea de a face acest spectacol mi-a venit în timpul muncii la alt proiect, "Sold Out", spectacol pe care l-am realizat la Kammerspiele din München. Tema centrală era vânzarea saşilor şi şvabilor în timpul regimului comunist şi, pentru a mă documenta, am făcut foarte multe interviuri în Germania cu etnici germani emigraţi în acea perioadă din România. În acele dialoguri, interlocutorii mei aduceau permanent în discuţie dosarele de Securitate. Cei mai mulţi au fost urmăriţi. Am vrut să văd şi eu cum arată un asemenea dosar, pentru că ei erau foarte marcaţi de această experienţă, de urmăriri, dar şi de faptul că o parte din oamenii din comunitatea lor au colaborat cu Securitatea, au "turnat". Am făcut documentarea, dar tot timpul m-am gândit că ceea ce mă interesează pe mine în primul rând este perspectiva prezentului. Intenţia mea nu a fost o reconstituire istorică, ci am vrut să văd ce înseamnă acest subiect astăzi. Care sunt consecinţele faptului că nu a existat o discuţie adevărată despre dosarele de Securitate, că nu am avut o lege a lustraţiei imediat după 1989. Mie mi se pare că tema dosarelor în media din România este ori dusă în derizoriu, ori se fac şantaje politice. Oricum, nu există o analiză a fenomenului. Pe mine asta mă interesa, să înţeleg mai mult, să văd cum arătau dosarele, cum se construiau, pentru că de multe ori vorbim de invenţii, de ficţiune pură.

M.W.: Cum se construiau?

G.C.: Dosarul domnului Tudoran, de pildă, e foarte relevant din acest punct de vedere. De exemplu, sunt foarte multe reluări ale CV-ului. De nenumărate ori i se greşea data naşterii. Era evident. O birocraţie infernală în care se ficţionaliza pur şi simplu. Erau foarte multe turnătorii care însemnau de fapt interpretarea unor gesturi. Unii aveau talentul de a reda ca nişte camere de filmat, foarte obiectiv, ceeea ce vedeau - turnătorii de profesie, de vocaţie. În schimb, alţii, la care zelul era mai mare, mai şi interpretau ce vedeau, ajungându-se aşa la ficţiuni incredibile. Vedem cum, în dosare, limita între realitate şi ficţiune e foarte fragilă. E ceea ce ne-am propus să arătăm şi în spectacol. Avem două rânduri de text şi încercăm să vedem ce s-ar fi putut întâmpla dincolo de ceea ce s-a înregistrat din discuţia respectivă. De exemplu, aşa cum stăm noi acum de vorbă, dacă cineva ne priveşte poate să interpreteze convorbirea în diferite feluri, un gest sau altul, poate să scoată cuvintele pe care le rostim din context, acestea căpătând cu totul alt sens.

M.W.: Pe de o parte. Apoi, am înţeles că stenogramele apăreau şi ele în mai multe versiuni.

G.C.: Exact, de unde ne dăm seama că nici asupra acestui lucru nu s-au pus de acord.

M.W.: De ce existau mai multe versiuni?

G.C.: Pentru că în discuţiile înregistrate apăreau şi critici foarte dure la adresa conducerii de stat şi de partid. Apăreau referiri directe la Europa Liberă şi se pare că aceste transcrieri ajungeau şi la Cabinetul 1 şi 2, respectiv la soţii Ceauşescu, iar ei se înfuriau dacă vedeau că au fost înjuraţi atât de direct. Şi cum se spune, mesagerului, celui care aduce vestea, i se taie primul capul, atunci Securitatea prefera să mai perieze textul...

M.W.: Gianina, o afirmaţie pe care ai făcut-o în repetate rânduri, inclusiv la acest microfon, e că istoria recentă a României, respectiv trecutul comunist, ne poate ajuta să înţelegem mai bine prezentul...

Gianina Carbunariu

Gianina Cărbunariu

C.G.: Da, cred că ne ajută, cred că e bine să ştim ce s-a întâmplat atunci ca să ne dăm seama că de fapt astăzi trăim nişte vremuri în care, cum să spun, controlul acesta e mult mai pervers. Atunci măcar ştiai cine e duşmanul, în discuţie e foarte clar acest lucru. Acum e mult mai greu şi de aceea cred că şi luările de poziţie sunt mai moi...

Efectele le trăim şi astăzi, pentru că există o întrebare care nu figurează în stenograma lui Tudoran, ci este intervenţia noastră: Există legalitate în această ţară când de 20 de ani încoace sunt numiţi în posturi publice importante foşti ofiţeri de Securitate? Acum deja nu mai vorbim de turnători, vorbim de rotiţele care au făcut să funcţioneze mecanismul acesta.

M.W.: Ai fost în turneu în mai multe oraşe, unde au avut loc discuţii cu tinerii după fiecare spectacol. Care au fost reacţiile?

G.C.: Şi eu am fost curioasă dacă există un interes printre tineri faţă de tema dosarelor fostei Securităţi. Vorbim de persoane care au acum între 18 şi 23 de ani şi care, deci, s-au născut dupa 1989. De aceea am făcut un turneu în 5 oraşe universitare din Romania, am jucat pentru tineri printr-un proiect care permitea intrarea liberă pentru ei. După fiecare spectacol am avut discuţii cu publicul, unele fiind cu mult peste durata spectacolului în sine. Au fost oameni care au venit pentru prima data la teatru, atraşi mai degraba de temă decât de ideea de a vedea un spectacol de teatru. Ceea ce am încercat de fiecare dată în discuţii a fost să oferim un cadru pentru a putea să ne poziţionam cu toţii faţă de acest subiect din perspectiva prezentului. Cele mai interesante discuţii au fost cele la care s-au regăsit faţă în faţă generaţii diferite: generaţia din care facem şi noi parte, care avea între 8 şi 11 ani la revoluţie, generaţia parinţilor şi a bunicilor noştri şi generaţia vizată de turneu: elevii şi studenţii. Am fost surprinşi de interesul studenţilor care spuneau ca ştiu poveşti despre acea perioadă, însă că din spectacol au inţeles un tip de mecanism care a funcţionat, un mecanism ale cărui amprente le recunosc şi astăzi în societatea românească. Eu sunt foarte mulţumită că am reuşit să facem acest turneu. Nu am aşteptat să vină publicul la noi, ne-am dus noi spre el, am provocat aceste intâlniri. Şi, din punctul meu de vedere, nu cred că doar am purtat o discuţie despre trecutul recent, ci ne-am conectat la problemele unei noi generaţii, care sesizează că e ceva foarte în neregulă cu prezentul, însă are nevoie de un cadru pentru a dialoga şi a pune cap la cap experienţa de zi cu zi cu "moştenirea" trecutului recent. Şi chiar dacă la finalul discuţiilor ne găsim tot pe "nisipuri mişcătoare", cadrul creat de aceste întâlniri înseamnă un moment de reflecţie atât asupra trecutului şi prezentului, cât şi asupra unei teme, cred eu, importante: Ce înseamnă să faci teatru astăzi? Cui te adresezi? Ce propui şi ce primeşti în astfel de întâlniri? Care este miza unui astfel de demers?

Theaterstück X mm von Y km von Gianina Carbunariu

Gianina Cărbunariu în timpul discuţiilor cu publicul purtate la Sibiu după spectacol

M.W.: Aţi fost cu acest spectacol şi în alte oraşe din Europa, iar acum vă pregătiţi să-l prezentaţi şi la Berlin.

G.C.: Am prezentat spectacolul în Slovacia, Slovenia, Polonia. Cred că cea mai buna primire a spectacolului a fost în Varşovia, am fost surprinsă total de reacţiile publicului şi ale presei. Au reacţionat inclusiv la teme care mie mi se păreau locale, dar se pare că există multe fire comune în trecutul nostru. Sigur că există o formă, spectacolul este unul destul de conceptual, nu e entertainment, orice spectator poate să-şi dea seama de asta, însă la Varşovia pot să spun că a existat o "priză directă" cu publicul.

M.W.: De ce crezi că există prea puţin interes în rândul teatrelor româneşti pentru aceste spectacole? Nici în programul festivalurilor nu se prea regăsesc astfel teme. Pe scenele internaţionale, fie că vorbim de Germania, Austria, Franţa sau Marea Britanie, Gianina Cărbunariu este un nume bine cunoscut şi foarte apreciat, iar atari subiecte se bucură de un real interes.

G.C.: Mi-e teamă că teatrele româneşti sunt conduse de oameni care, chiar dacă nu au fost colaboratori (în cazul fericit), nu vor să mai vorbească despre asta. Însă noi nu facem un spectacol revendivicativ, noi încercăm să înţelegem un mecanism, cu distanţa pe care ne-o dă vârsta: aveam 8-11 ani pe atunci, deci am prins perioada dar n-am apucat să intrăm în acel malaxor infernal. Totuşi, am simţit că e o temă care îi doare pe mulţi. Îi doare atât de mult, încât de 20 de ani se ascund în spatele esteticului, asa cum în perioada comunistă exista "literatura de sertar". Din păcate sau din fericire, teatrul nu poate avea "spectacole de sertar". Teatrul se întâmplă sau nu, acum şi aici.

În ce priveşte festivalurile naţionale, urmăresc mai nou (de vreo doi ani încoace) o tendinţă bizară: aceea a promovării identităţii naţionale, a creării de branduri naţionale. Eu nu mă simt în regulă în acest tablou. Eu ca artist nu mă pot reprezenta decât pe mine, nu vreau sa cânt imnul sub drapelul naţional, nu vreau să-mi văd prietenii, rudele stânjeniţi că nu sunt conform unor norme de identitate românească stabilite... de cine?! Un simplu exemplu: Festivalul Naţional de Teatru nu a fost, anul acesta, unul naţional, ci unul care a prezentat exclusiv teatre naţionale orientate cel mai adesea spre trecut şi ca estetică, şi ca perspectivă asupra realităţii. Nu mă simt "acasă" în această nouă tendinţă, nu mă simt "acasă" nici în structurile mari care devorează creativitatea, încerc să găsesc în continuare mijloace de supravieţuire pentru a putea spune ce se vede... de pe margine. Încerc să privesc de la distanţă, cu umor şi luciditate. Atât cât se poate. Nu cred că mă pot baza doar pe o recunoaştere internaţională, ar fi absurd din moment ce toate temele abordate sunt atât de locale, aşa că încerc să îmi caut publicul aici, să deschid un dialog cu el. Până acum încercările noastre au meritat.