1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Gesturile monarhice ale preşedintelui

Preşedintele Traian Băsescu a cerut un raport detaliat asupra marşului poliţiştilor care să fie prezentat în viitoarea şedinţă a CSAT, anunţând că până la prezentarea raportului va refuza escorta poliţiei rutiere.

default

Preşedintele Traian Băsescu, aici într-o conferinţă de presă la Cotroceni

Solicitând un raport pentru CSAT, preşedintele a făcut mai mult decât să sublinieze gravitatea faptelor. Birocraţia funcţionează pe bază de rapoarte şi nu de impresii şi relatări subiective.

De fapt preşedintele are un instinct foarte sigur al birocraţiei şi de fiecare dată când a fost pus în faţa unei decizii majore sau când a avut ceva de argumentat în dezbaterea publică a cerut un raport. Aşa s-a născut şi raportul asupra comunismului continuat apoi cu multe alte rapoarte de o valoare şi importanţă inegală.

Cei care au fost iniţial suprinşi de solicitarea sa erau prea puţin deprinşi cu logica în care acţionează puterea de stat şi cu strategiile sale de obiectivare. Pentru ca cetăţenii să accepte o constrângere, este nevoie ca ea să fie justificată de ceva mai înalt decât interesele partizane.

Preşedintele a greşit însă refuzând să mai fie escortat de poliţia rutieră, deoarece în felul acesta el a ieşit din logica birocraţiei de stat.

El a personalizat în mod nelegitim conflictul adoptând postura unui monarh. Doar un principe îşi concediază supuşii cu un gest, schimbându-şi garda personală după criterii dictate de încrederea subiectivă.

Dacă marşul poliţiştilor nu ar fi dezgustat pe toată lumea, înclusiv pe adversarii preşedintelui, probabil că s-ar fi insistat mai mult asupra acestui gest „monarhic”, care dezvăluie înclinaţii neliniştitoare într-o republică. Preşedintele nu este suveran decât în limitele descrise de Constituţie. Dacă monarhul suveran este încorsetat doar de morală şi de etichetă, preşedintele este încorsetat de legi şi de proceduri.

Faptul că primul ministru a imitat prompt gestul preşedintelui arată doar că el acţionează la rândul său în logica monarhiei, unde suveranul este imitat de supuşii săi pe toate treptele, până la cea mai de jos. Favoriţii împăratului Franz Iosef, remarca un romancier austriac, erau imitaţi până şi de uşierii palatului.

Manifestanţii din vinerea trecută au greşit însă şi ei în primul rând pentru că au părăsit logica de agenţi ai puterii publice. De fapt poliţiştii nu au intenţionat să aducă un ultraj la adresa autorităţii statului, aşa cum ar fi procedat unii militanţi anarhişti sau, în anumite împrejurări, pacifiştii radicali, ci au cedat pur şi simplu unui impuls de autoironie şi batjocură de sine.

Dacă au sperat devenind poliţişti că vor ocupa o poziţie avantajoasă în societate, aşa cum legile şi guvernele le-au promis ani de-a rândul, acum s-au trezit în faţa unui eşec. Poliţiştii au acuzat de fapt încălcarea unui contract discret prin care Statul le promitea un statut privilegiat, inclusiv prin pensiile speciale şi ele recent desfiinţate.

În consecinţă, ei au dat de înţeles că nu mai dau doi bani pe propria condiţie de „oameni ai legii” sau de „reprezentanţi ai autorităţii” şi că statutul pe care cândva l-au râvnit li se pare acum derizoriu. Furia s-a revărsat mai întâi asupra lor înşile şi apoi asupra aceluia care reprezintă în cel mai înalt grad statul care le-a înşelat aşteptările.

Dar furia cu totul neobişnuită, pe care sindicatele civile aşa zicând nu au manifestat-o niciodată cu atâta brutală directeţe are poate şi o altă explicaţie. Între membrii aparatului şi preşedintele Traian Băsescu se crease o anumită complicitate.

Preşedintele ştiuse să inspire acestora sentimentul camaraderiei şi aparteneţei de corp şi se bucurase în rândurile armatei, poliţiei şi serviciilor secrete de multă preţuire.

Dar din clipa în care beneficiile au fost reduse, poliţiştii, care au înţeles acest raport de complicitate într-un mod prea personal, s-au simţit trădaţi. Aşadar din nou brutalitatea necontrolată a izbucnirii lor are ca sursă o personalizare neadecvată a unor roluri impersonale în mecanismele statului.

Întregul episod a pus însă în evidenţă un eşec mai complex, la care participă însuşi preşedintele cu spontaneităţile sale atât de gustate la începutul primului mandat. Statul în care fiecare actor îşi îngăduie pe scara pe care se găseşte prea multe gesturi personale riscă să alunece în haos şi arbitrar.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident