1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Germanii se felicită că nu au participat la invadarea Irakului

Atitudinea germanilor faţă de războiul din Irak este ambiguă. Pe de-o parte sunt bucuroşi că dictatorul Saddam Hussein nu mai este la putere, pe de altă parte însă, ei consideră că războiul este ilegitim.

default

Atitudinea germanilor faţă de războiul din Irak este ambiguă. Pe de-o parte sunt bucuroşi că dictatorul Saddam Hussein nu mai este la putere, pe de altă parte însă, ei consideră că războiul este ilegitim din perspectiva dreptului internaţional. Fostul cancelar Gerhard Schroder a câştigat alegerile din 2002 denunţând invadarea Irakului. Lucrurile au rămas la fel şi după schimbarea petrecută pe scena politică în 2005, în sensul că nici guvernul Angela Merkel nu a trimis trupe în Irak. Amănunte ne oferă Peter Stuetzle, prezintă Ioachim Alexandru.

Gerhard Schröder zu Irak

Fostul cancelar Gerhard Schröder, refuzând implicarea Germaniei în războiul din Irak

Cancelarul Gerhard Schroder a fost reales în funcţie în 2002, graţie promisiunii că Germania nu va trimite trupe în Irak şi nici nu va sprijini financiar această campanie. Poziţia sa a prejudiciat însă pe termen lung relaţiile germano-americane. Schroeder declarase în epocă:

“Nu suntem dispuşi să ne lăsăm antrenaţi într-o aventură, şi vremea diplomaţiei cu ajutorul carnetului de cecuri s-a încheiat definitiv, doamnelor şi domnilor”.

Schroeder, pe care sondajele din vara anului 2002 îl indicau drept perdant al alegerilor îşi găsise tema de campanie, fiindcă zăngănitul de arme care se făcea auzit din tabăra americană împotriva Irakului condus de Saddam Hussein nu le era germanilor de loc pe plac. Campania împotriva talibanilor afgani, în fuleul atentatelor de la 11 septembrie, fusese sprijinită de cetăţenii Republicii Federale, dar acuzaţiile aduse potentatului de la Bagdad li se păreau din cale afară de cusute cu aţă albă. Iar atunci când Edmund Stoiber, contracandidatul lui Schroder, a comis greşeala de a-l ataca pe cancelar pentru poziţia sa, zarurile au fost deja aruncate.

După scrutinul din toamna lui 2002, Angela Merkel, lider al opoziţiei pe atunci, a acţionat cu mai multă pricepere. Ea nu a criticat refuzul lui Schroeder de a participa la război, ci faptul că acesta nu s-a consultat cu partenerii europeni înainte de a-şi face cunoscută poziţia. Aceasta a produs divizarea continentului în vechea şi noua Europă, după cum afirmase, fără a sta prea mult pe gânduri, Donald Rumsfeld, secretarul american de atunci al apărării. Apoi, în martie 2003, cu câteva ore după lansarea invaziei americane, Merkel a declarat în Parlamentul de la Berlin că războiul este de fapt o mare înfrângere pentru diplomaţie şi politică.

Bundeskanzlerin Angela Merkel gibt eine Erklärung zur Geiselnahme der deutschen Archäologin Susanne Osthoff im Irak im Bundeskanzleramt in Berlin

Angela Merkel a fost de acord cu neimplicarea, dar l-a criticat pe al său predecesor pentru că nu s-a consultat cu europenii

“În perspectiva viitorului vom întreprinde totul pentru dezvoltarea puterii şi capacităţii de acţiune a Uniunii Europene, a alianţei transatlantice şi a Naţiunilor Unite, prin hotărâre şi unitate”, a spus cea care avea să devină prima femeie cancelar din istoria Germaniei.

Schroeder şi ministrul său de externe, Joschka Fischer, care ocupa şi funcţia de vice-cancelar, s-au străduit din răsputeri în aceeaşi perioadă să nu-i mai provoace suplimentar pe americani. Cei doi au aprobat folosirea pentru misiuni de luptă în Irak a bazelor americane din Germania şi au oferit Turciei şi Israelului ajutor militar împoptriva unor posibile atacuri irakiene. Imediat după încheierea oficială a războiului, Germania a oferit fonduri pentru reconstrucţia infrastructurii civile din Irak. În cadrul unei conferinţe consacrate reconstrucţiei ţării de la Tigru şi Eufrat, desfăşurată la Bruxelles în 2005, şeful diplomaţiei germane, Joschka Fischer a declarat:

“Trebuie să sprijinim reconstrucţia, fiindcă, indiferent dacă am fost pentru război sau nu, preţul eşuării procesului de democratizare îl vom plăti împreună, şi aceasta nu vom permite niciodată.”

Imediat după schimbarea puterii politice la Berlin, la sfârşitul anului 2005, în Irak a fost răpită germanca Susanne Osthoff. Cei care au răpit-o au cerut sistarea ajutorului german aferit reconstrucţiei Irakului. Angela Merkel, proaspăt instalată în funcţia de cancelar, a respins cu hotărâre această cerere.

“Guvernul german, şi cred că şi Parlamentul federal, nu se vor lăsa niciodată şantajate.”

Mai târziu, când opinia publică a aflat că în timpul războiului din Irak, agenţi ai Serviciului german de spionaj, BND au oferit serviciilor secrete americane informaţii legate de infrastructura militară irakiană, ministrul de externe Frank Walter Steinmeier, care în perioada cabinetului Schroeder a fost coordonatorul serviciilor secrete, a prezentat în Parlament următoarea justificare:

“Această cooperare a fost corectă, fiindcă SUA au rămas partenerii noştri în acea perioadă, în ciuda tuturor divergenţelor. Cooperarea a fost corectă, fiindcă inamicul nostru comun a fost şi este terorismul internaţional."