Germania şi obligaţiunile europene

În ajunul summitului parizian al liderilor german şi francez, Merkel şi Sarkozy, grupările de centru-dreapta din Germania, în frunte cu ministrul creştin-democrat al finanţelor, Wolfgang Schäuble, şi cu liderul partidului liberal, FDP, Philipp Rösler s-au pronunţat clar şi categoric. Obligaţiunile europene nu intră, potrivit lor, în discuţie.

Chestiunea obligaţiunilor, despre care s-a spus că ar rezolva miraculos problema crizei debitelor declanşate de ţări economic neperformante şi totodată înglodate în datorii, precum Grecia, Portugalia, Irlanda, şi mai nou Spania şi Italia, se vehiculează de mai multă vreme.

Germania, ţară care, graţie solidului ei PIB, însoţit de un la fel de solid certificat de bonitate, intră oricând în posesia de bani proaspeţi la dobânzi infime, s-a opus constant presiunilor tot mai accentuate exercitate asupra Berlinului de statele europene mai puţin bine plasate. Fiindcă obligaţiunile europene, în dosul cărora s-ar putea ascunde ţările neperformante, ar însemna ca Germania să renunţe la avantajul ei major.

Între timp însă, nervozitatea burselor, problemele crescânde ale Franţei, adăugate celor italiene şi incapacitatea vădită a mecanismelor convenite până acum în zona euro de a linişti pieţele, par să-l fi convins pe preşedintele Franţei zdruncinând refuzul nemţesc.

Întru zdrobirea lui definitivă au pornit o campanie nu doar şeful grupului euro, luxemburghezul Jean-Claude Juncker şi ministrul de finanţe italian, Tremonti, ci şi o serie de proeminenţi oameni politici şi de afaceri germani.

Unii dintre ei, precum şeful opoziţiei de stânga, liderul social-democrat Gabriel, a declarat că, în anumite condiţii, introducerea obligaţiunilor europene ar fi acceptabilă. Ce anume ar putea presupune aceste condiţii se ştie.

Nu puţini insistă, şi la Berlin, asupra ameliorării tratatului de la Lisabona prin eliminarea prezumtivului său neajuns de căpătâi, care este inexistenţa unei uniuni politice europene, în speţă lipsa unui stat sau a unui guvern european.

Pe moment, liberalii şi creştin-democraţii germani continuă să reziste cântecelor de sirenă ale celor ce revendică, dacă nu un stat european, cel puţin politici bugetare şi fiscale comune.

Pe de altă parte, Angela Merkel n-a devenit notorie, în ultima vreme, atât pentru perseverenţa ei, cât pentru o flexibilitate deplânsă de unii dintre colegii ei de partid, ca frizând oportunismul. N-ar fi exclus ca, sub tot mai intensa presiune la care se vede supusă din mai multe direcţii, şefa executivului de la Berlin să cedeze nervos şi să-şi schimbe părerea cu privire la obligaţiuni.

Teoretic, Merkel şi-ar putea impune în Bundestag voinţa recurgând la o parte din voturile opoziţiei de stânga, dar în fapt, această cale nu e practicabilă pentru un cancelar care nu vrea să renunţe la putere.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder