1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Germania, Turcia, NATO şi islamismul

Mai există oare vestul? Şi dacă da, până când? La Berlin s-a recunoscut într-un târziu că regimul de la Ankara sponsorizează terorismul islamist. De ce, însă, abia acum? Şi ce urmări implică această recunoaştere?

Ambasada Turciei la Berlin

Ambasada Turciei la Berlin

În timp ce regimul Erdogan şi-a continuat inchizitoriala ofensivă împotriva resturilor presei rămase încă imperfect nivelate şi controlate, din fostul imperiu otoman, ca şi campania represivă împotriva magistraţilor, poliţiştilor şi artiştilor turci şi kurzi, Germania oficială a ieşit din proverbiala ei rezervă.

La Berlin s-a admis, în fine, evidenţa. Şi anume, că regimul de la Ankara este un sponsor al islamismului şi al terorismului islamist. Un document calificat drept „confidenţial”, constituind răspunsul ministerului federal de interne la o întrebare a grupului parlamentar postcomunist din Bundestagul berlinez a ajuns la 16 august în posesia televiziunii publice germane.

Şi s-a văzut prompt publicat. Halal confidenţialitate. Din încălcarea ei reiese, textual, că preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, şi-a transformat ţara într-o „platformă de acţiune pentru grupări islamiste. Terorismul n-ar putea funcţiona în absenţa unui atare sprijin”

Demersul însuşi, precum şi consecinţele lui, nu mai puţin decât evaluarea în sine, ridică numeroase şi tulburătoare întrebări. De ce acum? De ce, mai precis, abia acum? Ce hram poartă informaţiile care au alimentat subita iluminare a ministerului german de interne?

Nu reprezintă ele, dimpreună cu ştirea susţinerii acordate unor grupări teroriste sau extremiste, islamice, precum Hamas, ori Frăţia Musulmană, în fond simple banalităţi, notorii de vreo şapte ani încoace? Nu le-au analizat pe larg, de pildă, şi jurnalişti germani? Nu s-a avertizat futil, în repetate rânduri, la Deutsche Welle, bunăoară, contra unei cooperări cu o Turcie islamizată, pe cale de a se totalitariza?

Unii comentatori s-au arătat zadarnic îngrijoraţi şi de indiferenţa manifestată multă vreme la Casa Albă faţă de Kremlin, ori, chiar mai rău, faţă de colaborarea, vremelnic entuziastă, a unor guverne apusene cu Rusia lui Putin. Tot astfel, elanul conlucrării Republicii Rederale cu un despot de genul Erdogan a provocat frecvente luări de poziţie critice. S-a deşteptat într-un târziu Berlinul? I-a dispărut miraculos orbirea? Sau nu mai este loc de întors?

E clar că nu mai este loc de întors. E clar că, în ciuda stabilizării raporturilor ei cu Israelul, Turcia nu mai poate fi considerată de mult un partener. E, mai degrabă, inamic. Cum nici Moscova, care şi-a oficializat mai nou şi alianţa militară cu Iranul, de pe ale cărui aeroporturi decolează bombardierele ruseşti în drum spre raidurile ei barbare în Siria, nu ar fi meritat şi n-ar fi trebuit vreodată calificată ca atare. Drept "partner".

Recenta apropiere a lui Erdogan de Putin, cuplată cu snobarea Berlinului de către Kremlin şi cu amploarea stalinistă a represiunii într-o ţară foarte influentă în rândul turcilor din vest, care-i ajută pe islamiştii din Germania şi aiurea, dacă nu şi propensiunea spre susţinerea lui Donald Trump de către Moscova, par să fi ajutat la brusca recăpătare, ori ameliorare a "vederii" autorităţilor germane.

Asumarea oficială, în Germania, a condamnării, ca islamist şi sponsor al terorismului, a regimului de la Ankara nu va avea, în mod normal, cum să rămână fără efecte colosale la Berlin şi în NATO. Nu de alta, dar în chestiune sunt Germania şi Turcia, două dintre cele mai mari şi importante state ale alianţei.

Dar cine va achita nota de plată a întârzierii iresponsabile cu care evidenţa s-a asumat în capitala principalei puteri europene? La urma urmei, rapoartele serviciilor secrete apusene se află de ani de zile pe masa de lucru a responsabililor berlinezi.

De ce atunci s-au cheltuit miliarde întru susţinerea Ankarăi şi alimentarea unui acord privind migraţia „născut mort”, după cum l-am calificat eu însumi, nu de mult? De ce, ştiută fiind susţinerea turcă acordată unor grupări jihadiste, precum statul islamic, s-a cotizat mai bine de un deceniu la ficţiunea unui islamism chipurile moderat în Turcia, punându-se batista pe ţambalul criticilor oficiale?

De ce s-a evitat cu anii să se adopte demersurile necesare asigurării pazei frontierelor răsăritene ale Uniunii Europene? Cine poartă vina pentru menţinerea în dependenţă faţă de Ankara a Comunităţii şi a alianţei nord-atlantice? Şi cât timp se va mai irosi înainte ca liderii occidentali să ia în fine deciziile politice şi militare dureroase, dar imperioase, în vederea eliberării vestului, a Europei şi Statelor Unite, de orice şantaj?Alo, Casa Albă! SOS! Se aude, oare, peste ocean? Mai sunteţi pe recepţie? Mai există, la final de administraţie Obama, ceea ce se numeşte vestul?

Mai vin oare americanii? Sau să începem să-nvăţăm turceşte şi ruseşte? Sau poate chinezeşte şi persană? În caz că Donald Trump, cel care afirmă că ar vrea să se evite „merkelizarea”, prin Hillary Clinton, a politicii americane, ar parveni la cârmă, izolaţionismul Statelor Unite ar risca să se reia şi să se agraveze.

Ce-i de făcut? La nivelul societăţilor deschise, este, între altele, imperativ protestul neînduplecat, cu un singur glas, puternic, clar şi solidar, în contra sugrumării libertăţii în Turcia. Este obligatorie revenirea la claritate morală, unicul temei solid pentru politici globale responsabile. Şi e de acţionat, politic şi militar, ca şi cum Turcia nu ar mai fi în alianţă, fără să i se aplice însă, Ankarăi, tactica pământului pârjolit. Fără să i se refuze şansa de a dialoga şi de a-şi reveni din criza ei psihotică actuală. Fiindcă atari metode ar spori considerabil dificultăţile confruntând resturile societăţii civile turceşti.

În fine, e urgentă consolidarea şubredei punţi transatlantice, din ce în ce mai fragile şi vulnerabile în faţa atacurilor concertate ale tiraniilor, ismelor şi fanatismelor de pretutindeni. Dar e puţin probabil ca dezastruoasa nevolnicie, laşitatea şi împăciuitorismul să dispară peste noapte din arsenalul realpoliticienilor occidentali.