Germania şi criza ruso-ucraineană

Germanii susţin în genere, în proporţie de peste 70 la sută, cursul precaut adoptat de Angela Merkel în faţa agresiunii ruseşti împotriva Ucrainei. Germanii n-au, în genere, nici un fel de încredere în Vladimir Putin. Opt din zece germani sunt mefienţi în ce-l priveşte pe liderul de la Kremlin în măsura în care consideră că Putin ar fi „în stare de orice pentru a impune interesele ruseşti”.

În fapt, sunt interesele Kremlinului, şi nu cele „ruseşti” cele pe care le promovează fostul KGB-ist din Dresda.

Dar pe mulţi germani îi sperie şi ideea sancţiunilor. Pacifişti în virtutea lecţiilor istorice ale veacului al XX-lea, mulţi cetăţeni ai Republicii Federale ştiu că Germania este o ţară care trăieşte din exporturi şi nu agrează în principiu nici poziţionările agresive, nici boicoturile, cu tot cu previzibilul lor cortegiu de contrasancţiuni.

În plus, istoria şi crimele în masă ale inumanului război antisovietic declanşat de Hitler îi determină pe mulţi nemţi, de asemenea, să sufle în iaurt când vine vorba de Rusia.

Ca atare, mai puţin de 40 la sută din germani favorizează, potrivit unui sondaj Infratest Dimap, adoptarea de sancţiuni în reacţie la agresiunea rusească. Dar sunt greu de găsit nemţi care să vadă în Rusia un partener credibil. 75 la sută dintre ei îşi exprimă neîncrederea în preşedintele federaţiei ruse, Putin. Doar 15% cred că Moscova ar fi „de încredere”. Ceea ce spune mult.

Rămânem în vest?

Opiniile multor germani cu privire la drumul de urmat reflectă poziţiile oficiale adoptate în baza celor două doctrine care, de la reunificarea celor două state germane postbelice încoace, subîntind toate deciziile strategice luate la Berlin cu privire la conflicte implicând Moscova.

Unul din cele două curente a rămas fidel paradigmei propuse şi impuse de primul cancelar post-belic al Germaniei Federale. Minte lucidă, creştin-democratul Konrad Adenauer postulase necesitatea eternă a ancorării ferme a Republicii Federale în sistemul de valori şi de alianţe politice, economice şi militare occidentale.

În epoca lui, împărţirea Germaniei post-naziste determinase apariţia în inima Europei a două state germane, între care unul, comunizat de urgenţă de către Stalin, rămăsese la cheremul tancurilor sovietice şi al poliţiei politice comuniste.

În aceste condiţii, Stalin, o minte capabilă să gândească neconvenţional şi net mai flexibilă decât se crede îndeobşte astăzi, i-a întins lui Adenauer o teribilă capcană. I-a oferit reunificarea statelor germane şi dreptul unei proxime Germanii reintegrate de a se înarma în schimbul neutralităţii.

Oferta era, evident pe cât de tentantă, pe atât de otrăvită, întrucât implica scoatarea Republicii Federale din pactul defensiv nordatlantic, separarea vestgermanilor de americani şi de valorile democraţiilor occidentale şi reorientarea lor pe un nou drum virtual naţionalist. Spre lauda lui Adenauer, marele om de stat creştin-democrat a rezistat ispitei.

Nu la fel au decis şi acţionat unii dintre contemporanii şi urmaşii săi. În cursă a căzut de altfel prompt liderul liberalilor din epocă, Thomas Dehler, ajuns, acum exact 60 de ani la cârma FDP.

Sau cochetăm cu Moscova?

Mai târziu, după apariţia lui Gorbaciov, imaginea Rusiei în Germania s-a ameliorat enorm, iar propensiunea spre o colaborare tot mai intensă cu Moscova s-a accentuat simţitor. La un moment dat, această tendinţă, cuplată cu vechi rivalităţi grevând cooperarea dintre Germania şi lumea anglo-saxonă a ajuns să contribuie la perturbarea serioasă a raporturilor transatlantice.

La doar câţiva ani după atentatele de la 11 septembrie 2001, când avea să le promită americanilor solidaritate nelimitată, cancelarul german Gerhard Schröder avea să revolte Casa Albă prin disocierea făţişă de intervenţia americană şi aliată în Irak.

Apoi, Schröder avea să-şi scandalizeze rău şi compatrioţii. Politicianul social-democrat n-avea să aştepte aproape de loc după înfrângerea sa în alegerile pentru şefia guvernului german, înainte de a răspunde chemării lui Vladimir Putin şi a se transforma într-un salariat cheie, extrem de bine plătit, la Gazprom.

Tot el e insul care nu s-a mulţumit să facă, la un moment dat, o campanie electorală antiamericană, ci a comis şi enormitatea de a-l califica în repetate rânduri pe prietenul său, Putin, drept „un cavaler fără prihană al democraţiei”.

Perfectul „democrat” de la Kremlin avea să se revanşeze răsplătindu-l generos pe Schröder după încheierea mandatului de cancelar. I-a dăruit funcţia de şef al Consiliului de Administraţie la North-Stream. E vorba, nota bene, de gazoductul concernului Gazprom care i-a inflamat pe ucraineni şi polonezi întrucât a inaugurat alimentarea Germaniei cu energie rusească transportată prin Marea Baltică, astfel încât să ocolească Polonia şi Ucraina.

Pendulul german

De-atunci încoace Germania şi-a reluat pendulările între est şi vest. Moscova e menajată mai mult decât merită, bunăoară din unghiul republicanilor de peste ocean. Sau al conservatorilor britanici. Iar unii oameni politici germani exhibă frecvent, în conformitate cu o tradiţie inaugurată sub Bismarck, o amplă înţelegere pentru Moscova, uneori mai amplă chiar decât pentru varii cancelarii apusene, ori pentru statele situate geografic între Republica Federală şi Rusia.

Îi încurajează oamenii de afaceri şi industriaşii cu investiţii în Rusia care le ţin isonul avertizând cu regularitate faţă de prezumtivele consecinţe economice pernicioase ale unui tratament prea puţin prevenitor, prea lipsit de consideraţie aplicat Rusiei.

Conflictul ruso-ucrainean? "Vina lui Merkel"

A supravieţuit însă, fireşte, şi opţiunea strict pro-occidentală inaugurată de Adenauer. Ambele opţiuni s-au manifestat plenar şi după apariţia conflictului generat de invazia rusească în Ucraina.

În mod curios, ambele şcoli germane de gândire i-au atribuit mai degrabă cancelarei decât neo-imperialismului şi naţionalismului clerical şi pseudo-religios afişat de Putin partea leului din vina pentru conflictul ruso-ucrainean, după cum reiese dintr-un recent editorial publicat de Süddeutsche Zeitung.

Una a afirmat că Merkel ar fi putut evita actualele comoţii dacă accepta în 2008 aderarea rapidă a Ucrainei la NATO şi nu se înclina atât de adânc în faţa liderului rus, Putin.

Cealaltă, dimpotrivă, a susţinut că Merkel ar fi trebuit să-l menajeze net mai mult. Cancelara ar fi trebuit, potrivit politologilor pro-ruşi, să prevadă că un tratat de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană va stârni furia lui Putin. Încât, dacă ar fi fost înţeleaptă, Merkel şi conducerea Germaniei ar fi trebuit să se arate net mai serviabilă faţă de liderul de la Kremlin şi să nu accepte în ruptul capului ideea unui astfel de tratat de asociere.

Faţă cu revoltătoarea agresiune rusă în Ucraina, gândirea de acest tip poate fi lesne cotată ca excesiv de obedientă faţă de Moscova. Promotorii ei se apără, afirmând că e doar pur şi simplu pragmatică, o mostră de Realpolitik de tipul celei inaugurate cândva, nu fără oarecari succese, de Willy Brandt, în relaţiile est-vest.

Timpul uneia din şcoli a expirat

Ceea ce i se poate totuşi imputa, este că se hrăneşte dintr-un amestec de iluzii şi de atitudini elitare învechite, deloc străine de un dispreţ puternic, chiar dacă adesea mascat, faţă de valorile democraţiei, manifestat în Mitteleuropa, în veacurile XIX şi XX. Ea exprimă un ataşament necurmat la ideea de politici impuse de aristocraţiile central-europene peste capul popoarelor şi în răspăr cu năzuinţa lor spre libertate, „aspiraţie care (abia ea) ne face liberi”, spre a-l cita pe Carlos Fuentes.

E vorba, evident, de o gândire irecuperabil caducă în lumea globalizată a reţelelor de socializare, în care democraţia se trăieşte în timp real şi dincolo de graniţele statelor de drept. Ba, după cum s-au văzut nevoiţi să constate unii şefi ai diplomaţiei europene la Kiev, în ajunul fericitei debarcări a lui Viktor Ianukovici, această gândire nu e doar caducă. E şi iremediabil perdantă.