1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Gentleman și șarlatan

Wolfgang Beltracchi, artistul, și soția lui Helene fac subiectul unui reportaj de lung metraj despre "Arta falsificării". Un film de Arne Birkenstock, despre cel mai mare falsificator de artă în viață.

Wolfgang şi Helene Beltracchi

Wolfgang şi Helene Beltracchi

După ce, deportat din politica federală pe motiv de plagiat academic, a stat o vreme ascuns prin Florida, fostul ministru german al Apărării, Karl-Theodor zu Guttenberg s-a întors în Europa cu o pălărie nouă (de fapt, cu freză nouă) și cu aere de consultant pentru una dintre doamnele din Comisia Europeană, responsabilă cu societatea informațională. După ce a driblat statul german de câteva zeci de milioane de euro și a primit o condamnare de trei ani și jumătate, pe care nu o va ispăși complet și nici prea aspru, fostul președinte al lui FC Bayern München a dat, la finalul procesului, o lovitură de imagine, pozând în cavalerul care își admite greșeala și este dispus să plătească pentru ea. Lumina reflectoarelor fie cu el, cum ar spune un personaj dintr-un celebru SF.

Gratii și covor roșu

Falsificatorii - de știință, de credibilitate, de produse - par a fi la mare preț. Sau, cel puțin, au o imagine bună. Wolfgang Beltracchi a falsificat artă. Atât de bine, încât văduva lui Max Ernst a crezut că stă în fața unui original de-al defunctului artist, poate chiar cel mai bun.

Pe 27 octombrie 2011, Beltracchi a fost condamnat la șase ani detenție, pe motiv de înșelătorie repetată. Complice i-a fost soția Helene, cea care s-a ocupat de contactul cu galeriile, casele de licitații, colecționari și evaluatori. Ea a primit patru ani închisoare. El poate, între timp, să părăsească închisoarea, peste zi. Și poate merge să lucreze în atelierul său din Bergisch Gladbach, în apropiere de Köln. Justiția germană nu crede că artistul va recidiva - astfel că îi permite chiar să părăsească Republica Federală, pentru a-și promova două cărți publicate între timp: o biografie și un volum de corespondență purtată cu soția sa în anii petrecuți de cei doi în spatele gratiilor. Periodic este invitat la câte un talk-show televizat. Iar la începutul lui martie a pornit într-un turneu pe covorul roșu prin țară, făcând săli pline în cinematografele în care rulează documentarul produs și regizat de Arne Birkenstock. Soții Beltracchi se pricep să administreze captarea atenției. Și pozează ca niște veritabile staruri media.

Gloria falsificatorului

Filmul nu se dorește o anchetă jurnalistică; regizorul și-a propus doar să pună în evidență creativitatea artistului și lejeritatea cu care, exploatând arta conversației ca un palavragiu cu studii doctorale, acesta știe să își vândă talentul. Ani de zile, Beltracchi a reușit să strângă, plasând pe piață falsuri, peste 15 milioane de euro. Și-a cumpărat o vilă în sudul Franței, a făcut concedii exotice, a închiriat cele mai selecte spații din Germania. Pare, câteodată, privind filmul, că această viață de huzur permite glorificarea delictelor comise. Face cumva parte, Beltracchi, din lumea semi-zeilor spațiului public, oamenii aceia cărora, în ascensiunea nonșalantă, nici nu le mai pasă că, într-o zi, s-ar putea prăbuși. Beție? Dependență? Indiferență? Cât de mult poți plăti pentru extaz? Cât ești dispus să dai?

Beltracchi nu a falsificat Gioconde pentru 30 de euro, ca într-un sat din China ajuns pe harta comercială a lumii pentru reproduceri pe bandă rulantă destinate consumatorilor de masă americani (mai nou și europeni). Există și un public rafinat, cu pretenții uneori exacerbate de snobism. La fel cum există artiști care nu pot fi falsificați. Nu pentru că tehnica ar fi inimitabilă, ci pentru că ei, artiștii, au avut grijă să își catalogheze creațiile, de la prima până la ultima, și să le urmărească traiectoria prin scenă. Avangardiștii ruși sau germani, în schimb, sunt o pradă ușoară: e greu de spus care dintre operele lor au fost sau nu distruse de bolșevici sau naziști. Beltracchi a reușit să plaseze reproducerea perfectă a unui cunoscut tablou de-al expresionistului renan Heinrich Campendonk cu 2,9 milioane de euro.

Documentarul lui Birkenstock demonstrează că, până la urmă, cât timp există cerere pe piață, nici măcar nu este greu să plasezi falsuri. Beltracchi a avut chiar o metodă proprie, care nu ținea doar de creația artistică în sine: obișnuia să facă fotografii, un presupus album de familie în care bunica apărea în apropierea unei celebre opere de artă din colecția personală. Nu doar publicul l-a crezut, ci și experții s-au lăsat convinși de poveștile lui Beltracchi. Și experții, care și-au luat comisionul, ca și casele de licitații. Un jurnalist povestește, în film: nimeni nu avea nici un interes ca Beltracchi să dispară. Și colecționarii s-au bucurat. De cel puțin 300 de ori. Și de câte ori nu se va fi știind.

Pigmentul fatal

Într-un final, Campendonk i-a jucat festa. Pe pânză s-au găsit urme ale unui pigment inexistent în perioada în care tabloul ar fi fost pictat de Campendonk. „Și cum mi s-a întâmplat să folosesc tocmai la acest tablou acel pigment? Lene pură!”, povestește Beltracchi, în filmul lui Brikenstock. Cu degajare povestește artistul despre perioada în care a mințit și înșelat piața de artă. Iar stilul acesta, pornit dintr-o, poate, autosuficiență dublată de umor și auto-ironie, împinge filmul spre ceea ce, în alte situații, s-ar putea numi „sindromul Stockholm”. Sigur, publicul nu este victima (sau, poate, vor fi fost și victime la vizionările filmului) - însă Birkenstock reușește să imprime o doză de simpatie pentru Beltracchi. Poate că, spune critica, imaginea de șarlatan-gentleman proiectată de film este mult prea generoasă. Dar, fie pentru că a demonstrat calități tehnice ieșite din comun, fie pentru că și-a instrumentalizat așa de bine spectacolul penitenței, Beltracchi este la mare căutare. În închisoare a pictat; o face, peste zi, când este liber, în atelierul său din Bergisch Gladbach. De acum își semnează tablourile. Toate? Poate da, poate nu...