1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Gândirea conservatoare românească

Are omul nevoie de tradiție și de maeștri sau, dimpotrivă, ar trebui să se emancipeze căutând adevărul pe cont propriu? Este omul, prin natura sa, mai curând ”prost” sau ”inteligent”?

default

Suntem ”proști” sau ”inteligenți”?

Un ”manifest” conservator remarcabil a fost conferinta susținută recent (18 noiembrie) de Andrei Pleșu, în aula Universității din Constanța, care i-a decernat titlul de doctor honoris causa. Nu un ”manifest” în sensul propriu al termenului, dar un condensat de gândire conservatoare, care poate fi așezată cu profit la temeiul unei mai aplicate reflecții politice.

Tema disertației sale a fost prostia. Nu prostia clinică, după cum a precizat din primul moment, ci prostia ca fapt comun, căruia nimeni nu i se poate pe de-a-ntregul sustrage. Prostia, a spus A. Pleșu, este ”condiția obișnuită a umanității: toți suntem proști din când în când”. Și a citat apoi pe Dostoievski, care exclama în Amintiri din subterană: ”Omul e prost, fenomenal de prost!”. Conferențiarul a încheiat apoi cu acest comentariu personal: ”Trebuie să luăm în serios această înțeleaptă resemnare.”

Dar de ce ”înțeleaptă”? Și de ce ”resemnare”?

Dacă privim astăzi lumea ca fiind, înainte de toate, o înfruntare între conservatori și progresiști, atunci cu siguranță că resemnarea semnifică faptul că omul nu poate face nimic doar cu puterile sale și că progresul însuși și inteligența investigativă îi sunt, de fapt, dăruite. Încrederea iluministă în puterea inteligenței omenești ar fi în această lumină nu doar riscantă, prin consecințele sale greu de prevăzut, dar și un veritabil hybris, care nesocotește adevărata natură a omului. Omul ”prost” este acela care, în ciuda superbiei civilizației sale și a forței noilor tehnologii, ajunge în impas, rămâne cu ochii goi la un orizont blocat, contemplând cu stupoare ”sfârșitul istoriei”. A ne resemna , sugerează Andrei Pleșu, pretinde a accepta neputința noastră constitutivă, ceea ce nu este o slăbiciune sau o formă de depresie, ci o veritabilă înțelepciune. Sau, cu vorbele vechilor greci, este înțelept să știi că nu știi, iar prin extensie să știi că nu poți, punând frână acestui tăvălug al voințelor de schimbare, care nu mai au nici un alt scop decât schimbarea însăși.

Omul apărut odată cu secolul al XVIII-lea, care îl ucide pe Dumnezeu și așază în locul său Rațiunea, omul care pariază integral pe propriile sale forțe, care își ia destinul în mâini, reclamând mereu câte o emancipare, nu ar putea accepta sentința lui Dostoievski. În gândirea progresistă de sursă iluministă omul nu are nevoie de mesaj revelat și nici măcar de maeștrii gândirii de specie socratică, el putând găsi singur calea emancipării intelectuale, prin propria voință. Poate că nimeni nu a spus mai expresiv că omul nu are nevoie de tradiție și moștenire spirituală decât filosoful francez Jacques Rancière: ”Ce este un maestru neștiutor (maître ignorant)? Este un maestru care nu are o cunoaștere de transmis, care nu este nici măcar ghidul care îl conduce pe elev pe drumul cunoașterii, el nefiind decât voința care indică voinței din fața sa să-și găsească propriul drum și, prin urmare, să-și exercite liber și de una singură inteligența spre a-și găsi calea”.(“Le Maître ignorant”, 2004)

J. Rancière merge așadar și mai departe pe calea revoluției progresiste, propunându-l pe profesorul (maestrul) emancipator și destituindu-l totodată pe maestrul autoritar al tradiției și chiar și pe gânditorul de tip socratic, care nu ar fi decât o figură teribil de opresivă. Profesorul care îl constrânge pe elev să-și admită propria insuficiență, susține Rancière, este abrutizant și reacționar.

Prin urmare, a te resemna cu înțelepciune în fața propriilor insuficiențe, cum sugerează Andrei Pleșu, apelând pe mai departe la autoritatea tradiției și la maeștrii gândirii, este un act prin excelență conservator, din care derivă și alegeri politice fundamentale. Una dintre ele este, desigur, opoziția față de caracterul imperios pe care l-a dobândit corectitudinea politică, ”o mare prostie a epocii”, în opinia gânditorului român.

Să precizăm însă: conferința lui A. Pleșu este mai degrabă un gest conservator și nu o tentativă doctrinară. Este un fel de a face și de a fi în ambianța tradiției și nu o formă propriu-zisă de gândire politică. Politicul este implicit și derivat și numai sporadic am întâlnit trimiteri mai directe, cum ar fi cea mai de sus și o alta referitoare la preeminența ”prostească” a economicului în viața noastră, care ar avea ca rezultat ”o omogenizare în jos a gândirii oamenilor”.

În încheiere să mai spunem doar că gândirea politică conservatoare românească a dobândit în ultimele decenii un contur ceva mai ferm (de reținut, desigur, ”Omul recent” a lui H-R. Patapievici), dar rămâne, din nefericire, insuficient articulată, fiind sfâșiată pe mai departe între tradiționalismul Bisericii (un reper prețios și indispensabil) și necesitatea de a formula un răspuns funcțional la provocările modernității recente.