Fuzionism şi fesenism

Marea slăbiciune a preşedintelui şi a aşa numiţilor reformişti din partidul de guvernământ este că nu au propus nici un obiectiv politic de natură să justifice schimbarea spectaculoasă pentru care pledează. În 1990 de pildă, Petre Roman propunea liberalizarea economiei şi privatizarea prin cupoane, dar întâmpina rezistenţe serioase din partea conservatorilor iliescieni, ceea ce a provocat o ruptură cu consecinţe majore pentru întreaga istorie post-revoluţionară.

Chiar dacă avem pe mai departe motive serioase să criticăm modul cum a fost condusă reforma societăţii în ultimii 20 de ani, nu putem să nu observăm că lupta politică din anii ‘90 se dădea în jurul unor obiective capitale: privatizarea intreprinderilor de stat, restituirea proprietăţilor funciare, orientarea politico-militară către Occident. Dar ce obiective îi separă astăzi pe vechii militanţi PD de aşa numiţii “reformatori”?

Clivajele din PDL

Aşa cum lasă să se străvadă în presă apropiaţii regimului, preşedintele Traian Băsescu intenţionează să-i propulseze la vârful partidului pe noii veniţi, pe aşa numiţii PDL-işti puri, care se uită cu un dispreţ insuficient disimulat la vechii pedişti, în fond aceia care au girat cu tăcerea lor mineriadele din anii ‘90.

Noii veniţi îşi dau seama că este ridicol să se manifeste pe mai departe ca anticomunişti ireductibili câtă vreme defilează braţ la braţ cu foştii fesenişti şi de aceea şi-au propus fie să le schimbe acestora profilul printr-o spectaculoasă travestire- aşa cum au încercat fără succes cu Vasile Blaga la alegerile pentru Bucureşti -, fie pur şi simplu să-i dea pe aceştia deoparte.

Proiectul a devenit deja explicit şi nu e deloc de mirare că întâmpină rezistenţe. Atâta doar că această competiţie nu interesează cu adevărat societatea dacă nu este dublată de obiective majore, de un proiect politic care să fie limpede formulat şi care să fie pe buzele tuturor, în tramvai, în pauza de ţigară la birou, la o cafea şamd. Aşa se întâmpla în anii ‘90, când se discuta obsesiv şi fertil despre privatizare, capitalism şi alternativa NATO – URSS.

Divergenţele nerostite din sînul “reformatorilor”

Aşadar care este proiectul în numele căruia aşa numiţii “reformatori” vor să dea o veritabilă lovitură de partid? Deocamdată el nu este vizibil. Şi mai mult decât atât s-ar putea spune că nici nu este usor de elaborat şi de asumat solidar. Cu siguranţă Monica Macovei şi Teodor Baconschi, dacă şi-ar lua fiecare convingerile în serios, nu ar putea sta împreună, pentru ca unul este conservator creştin, iar cealaltă liber cugetătoare de stânga. Unul aspiră la un model politic circumscris viziunii tradiţionaliste despre om, cealaltă la unul liberal progresist.

Cristian Preda, în schimb, ar putea face o bună echipă cu Monica Macovei, deoarece se plasează la stânga dreptei atunci când propune să li interzică oamenilor de afaceri să facă politică, dar nu şi Sever Voinescu care nu doreşte să renunţe aşa repede la libertăţile clasice, nutrind convingeri mai burgheze în materie de politică şi stil de viaţă.

Dar Traian Ungureanu, unde ar putea fi plasat? În realitate, deşi mulţi au aşteptat de la el îndrumări doctrinare, a fost mult prea ezitant şi ambiguu în opiniile sale. Iniţial eurosceptic intratabil, a devenit ulterior militant în nucleul dur al politicii eurofile de la Bruxelles.

Critic neînduplecat al ofensivei islamice în Occident, cu subânţelesul că ar face-o de pe poziţii creştin conservatoare el, a părut, în politica românească, să susţină mai curând curentul laicist de sursă franceză. În orice caz, lovinescian convins, Traian Ungureanu este un adversar al Bisericii Ortodoxe privită ca instituţie istorică.

Fuzionism sau fesenism?

Din această schiţă rapidă şi care ar putea să fie amplu şi riguros documentată cu texte, gesturi şi declaraţii publice, reiese că grupul preşedintelui Traian Băsescu este lipsit de coeziunea necesară şi că nu este legat cu adevărat de convingeri comune.

Valeriu Stoica strateg politic inepuizabil, a lăsat să se înţeleagă că nu ignoră dificultatea şi a propus “fuzionismul”, ca formă de coabitare vremelnică a dreptei cu toate curentele sale, de multe ori greu dacă nu imposibil de armonizat. Totuşi nici el nu pare să întrevadă riscul ca “fuzionismul” salvator să niveleze în cele din urmă diferenţele într-un soi de nou fesenism reeditat după 20 de ani, pe altă curbă a spiralei. Ion Iliescu definea cu limpezime FSN ca pe un cadrul totalizant care să adune toate orientările politice sub semnul unui proiect de urgenţă.

Unitatea grupării, asumat eterogene, stătea în caracterul de urgenţă, în proiectul “salvării naţionale” care suspenda temporar convingerile doctrinare diferite. Or, astăzi, militanţii loiali preşedintelui Traian Băsescu - şi care îi alcătuiesc, aparent, forţa de asalt - sunt practic chemaţi la rândul lor să-şi neutralizeze convingerile, să asume o voluntară sterilizare doctrinară, atâta doar că, de astă dată, în numele unei “urgenţe” imaginare.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu