Furia ideologică împotriva băncilor

De la începtul crizei şi până acum a crescut ca un val resentimentul faţă de băncile din România. Momentul care a declanşat fenomenul a fost anul 2009, când oficialităţile de la Bucureşti au argumentat că sunt nevoite să împrumute bani de la FMI, din cauza ratingului de ţară foarte scăzut.

Dar de ce scăzuse ratingul?

Pentru că România avea o datorie externă publică şi privată foarte mare. Cea mai mare parte a datoriei era însă privată, aşa încât toate privirile s-au îndreptat din acel moment asupra băncilor străine care operează în România.

Creditele mai ieftine care fuseseră acordate în anii anteriori, mai ales în valută din fonduri împrumutate filialelor occidentale, contribuiseră într-adevăr la dezechilibrarea indicatorilor macroeconomici.

De atunci, resentimentul faţă de bănci creşte continuu şi se manifestă acum în toată puterea lui, cu ocazia dezbaterii OUG 50, iniţiată de Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului şi care are o puternică susţinere de la toate partidele politice.

Senatorul PDL Iulian Urban anunţa pe blogul său că există în Parlament „enorm de mulţi alţi senatori şi deputaţi care susţin Ordonanţa şi care nu vor accepta ca FMI să ne dicteze faptul că trebuie să lăsăm ca opt milioane de români cu credite la bănci să rămână prizonieri ai unor contracte ce conţin clauze aberante, ilegale şi care nu se mai regăsesc nicăieri în toată Europa".

Deputaul PSD Mugurel Surupăceanu a redactat o scrisoare deschisă către directorul general al FMI, Dominique Strauss Kahn, solicitându-i să-l demită pe Jeffrey Franks din fruntea echipei de negociere, deoarece acesta s-ar fi amestecat nelegitim în afacerile Legislativului de la Bucureşti.

Mihai Voicu, vicepreşedinte al PNL, a spus la rândul său că respinge „cu hotărâre modificarea OUG 50. E vorba să punem în balanţă milioane de cetăţeni cu câteva bănci, care şi aşa se descurcă destul de bine în România".

Iată aşadar ce sarcină dificilă are Preşedintele. El trebuie să-i convingă pe liderii majorităţii parlamentare să întoarcă armele şi să modifice ordonanţa.

La drept vorbind însă, în jurul acestei ordonanţe s-a făcut deja prea mult zgomot. În principiu, toată lumea admite că OUG 50 este binevenită, deoarece impune băncilor să calculeze dobânda după indicatori obiectivi şi transparenţi şi să renunţe la practicile discreţionare de până acum.

Dar nu este la fel de sigur că recalcularea dobânzilor pentru creditele deja acordate ar fi în avantajul clienţilor. Pe site-ul ANPC au apărut deja multe reclamaţii care atrag atenţia asupra efectelor perverse ale acestei reglementări. În destule cazuri, dobânzile au crescut în loc să scadă.

Ordonanţa pretinde băncilor să calculeze dobânda în mod transparent, dar îi oferă totodată o marjă de siguranţă. Băncile au desigur, la rândul lor, multe temeri legate mai ales de procesele în instanţă, dar clienţii nu vor fi adevăraţii învingători ai acestei dispute.

Furia cu care este susţinută OUG 50 nu pare suficient de bine motivată. Efectele ei sociale benefice sunt cu totul incerte, din mai multe motive.

Am arătat pe de o parte că există efecte perverse, dar, pe de altă parte, milioanele de cetăţeni cu credite la bancă nu ar trebui luaţi cu toţii în calcul, deoarece efectele aplicării ordonanţei nu sunt sensibile decât la creditele relativ mari. De altfel, chiar senatorul PDL Iulian Urban dă un exemplu, care începe cu 50.000 de euro.

Se poate vedea aşadar că „victimele băncilor” nu sunt tocmai perdanţii crizei sau profesorii săraci pe umerii cărora se plânge mereu la televiziune.

Devine tot mai clar că, la fel ca în cazul impozitării drepturilor de autor, o minoritate influentă a reuşit să-şi impună punctul de vedere, ca şi cum ar fi al societăţii întregi. În componenta sa disputată, OUG 50 pare să fie mai mai curând lobby-ul reuşit al unei categorii sociale cu venituri peste medie, care încearcă să obţină avantaje prin cointeresarea unor majorităţi manipulabile.

Iar modul în care întreaga opinie publică a fost cointeresată la această operaţiune a fost resentimentul cultivat tot mai insistent faţă de băncile străine. Pe măsură ce efectele crizei au devenit tot mai dureroase a prins contur un soi de ideologie naţională a crizei potrivit căreia românii sunt victimele unor agenţi externi dotaţi cu cinism şi lăcomie nelimitată. Capitalul bancar în primul rând a devenit ţinta acestor resentimente pe care le-au încurajat copios politicieni de la toate partidele.

Dacă a crescut foarte mult datoria externă – s-a spus de atâtea ori – de vină sunt băncile care au adoptat în România o politică orientată către profitul rapid. Este adevărat, dar a lipsit mereu din această descriere clientul însuşi al băncii, care a profitat ani de zile de credite ieftine şi mai ales a lipsit responsabilitatea personală a fiecăruia.

Dacă băncile străine au făcut afaceri bune cu credite pe termen scurt, a fost şi pentru că societatea românească a uitat sensul economisirii, fiind ea însăşi orientată preponderent către consum.

Într-o lume care nu îşi face planuri pe termen lung şi care este dispusă să cheltuiască totul astăzi, înfloresc inevitabil tocmai politicile bancare atât de aspru criticate.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu