Frica de viaţă, foamea de cuvinte

Dialogurile Hertei Müller cu interlocutori pe măsură, la scenă deschisă, fac săli arhipline în Germania. La fel s-a întîmplat şi în România, în toamna lui 2010, cînd sub cupola Ateneului Român, Laureata Premiului Nobel pentru Literatură a avut un pasionant schimb de replici cu Gabriel Liiceanu.

Herta Müller nu este un partener comod de dialog. Chiar celor foarte bine pregătiţi, răspunsurile ei le întind capcane, le rezervă surprize, le oferă revelaţii, obligîndu-i în unele cazuri la o radicală revizuire a unor noţiuni care, cu doar cîteva secunde înainte, păreau absolut sigure şi prin urmare, indiscutabile. Constatarea am făcut-o ori de cîte ori am avut ocazia să stau de vorbă cu Herta Müller, să-i ascult ori să-i citesc, tipărite, conversaţiile cu alţi intervievatori.

Scrisul - o modalitate de a ieşi la socoteală cu tine însuţi

De pildă, acum, cea cu scriitorul Michael Lentz care i-a adresat laureatei Nobelului pentru Literatură de la bun început o întrebare simplă şi încurcată în acelaşi timp: de ce scriem? Răspunsul: Îţi pui această întrebare doar cînd ai început deja să o faci şi atunci este deja prea tîrziu. Herta Müller nu se opreşte însă aici şi furnizează imediat o imagine poetică a raţiunii de a scrie, o metaforă care i se întipăreşte pe loc în memorie cititorului: Scrisul este un fel de realitate, un mod de a ieşi cu tine însuţi la liman, devine o cheie care se potriveşte zilelor, nu se pot descuia prea multe cu această cheie, dar ea îţi oferă o ocupaţie şi cum bine ştim, munca te susţine. Dar şi atunci cînd viaţa nu mai este simplă, fiindcă scrisul te cufundă pînă peste urechi în adîncimea lucrurilor, te agăţi de scris şi el devine cu timpul ceva firesc. Poate chiar singurul lucru care-ţi aparţine. Un lucru intim.

Am încercat să traduc incomplet acest ramificat răspuns la atît de elementara întrebare, fiindcă el comprimă un segment din poetica Hertei Müller, rearticulată fragmentar în cuprinsul micului, dar densului volum, apărut la editura Suhrkamp, sugestiv intitulat Lebensangst und Worthunger / Frica de viaţă şi foamea de cuvinte.

Este o poetică în care aspectele estetice şi cele existenţiale fac corp comun, devin inseparabile, în urma experienţelor traumatizante prin care scriitoarei urmărită de securitate i-a fost dat să treacă.

Două limbi la îndemînă

Memorabil, antologic, este aproape fiecare din răspunsuri. Nu puţine din întrebări sunt „căptuşite” cu citate extrase din textele scriitoarei. De pildă, din eseul intitulat În fiecare limbă stau alţi ochi, în volumul „Regele se înclină şi ucide”. Concret, în cauză se află relaţia dintre limba germană şi cea română în scrisul Hertei Müller.

Michael Lentz vrea să ştie dacă atunci cînd scrie, autoarea se gîndeşte intens la diversele însuşiri ale germanei şi românei. Nu, nu este vorba de o reflecţie, sună tranşant replica, urmată însă de subtile disocieri. Pentru ea, limba română a fost ca o a doua limbă, una sosită ulterior, româna i-a fost la îndemînă la fel ca germana, a avut în cap, pentru toate lucrurile două staţii, erau şi două şine care nu se intersectau. De aceea expresiile, metaforele, toată ţesătura limbii române îi erau puse la dispoziţie de memorie, fiind la fel de accesibile ca şi cele din limba germană. În timpul scrisului se strecoară în text preferinţe intime care nu pot fi ghicite dinafară, care ele însele nu au habar una de cealaltă, care nu ştiu de unde vin şi care alternează, dar care pot la fel de bine să se amestece fără să se ia în seamă una pe cealaltă, nici de unde vin. Cît despre text, el se serveşte de ce are nevoie.

Remarcabilă este fineţea cu care Herta Müller explică de ce germana vorbită în România, în Banat sau Transilvania, provincii ale fostului Imperiu Habsburgic, este altfel decît cea din Repubica Federală, de ce, deşi împreună cu Oskar Pastior era conştientă că „la noi nici o propoziţie nu stă”, se consolează, în urma observaţiilor primite de la localnicii „ de aici”, cu afirmaţia făcută de poetul dispărut „că de fapt, e chiar frumos” că propoziţiile nu „stau”.

Citînd un aforism al lui Pastior, "Hölderlin este o limbă frumoasă, înrudită cu germana", interlocutorul îi aminteşte Hertei Müller că în scrierile ei s-a referit la multe poezii şi cîntece populare româneşti, că a tradus chiar un song al formaţiei muzicale timişorene "Phoenix", Canarul galben, şi este curios să afle dacă autoarea mai ştie cumva pe de rost un vers. Răspunsul nu întîrzie:"Da" mai ştie: Canarul galben/ca un gălbenuş/ cu pene moi/şi ochii duşi... După ce citează traducerea germană a versurilor, care-i aparţine, Herta Müller se arată nemulţumită de rezultat şi din pricina deosebirilor dintre cele două limbi, insistînd mai ales asupra dificultăţii de a afla un echivalent german pentru "ochii duşi", sintagmă atît de "plină" de sens, mai ales că songul, fredonat în timpul dictaturii, îi reamintea fiecăruia că el însuşi este canarul galben.

Experienţa de viaţă şi literatura fac corp comun

Aparent, făcute pe parcursul dialogului, reflecţiile poetologice, distincţia între naivitate şi precizie, relaţia dintre nobila ignoranţă şi justeţea judecăţii emoţionale, par a nu avea mai nimic în comun cu evocarea traumaticelor experienţe din timpul dictaturii. Esenţialmente însă, ele se condiţionează reciproc, deşi în scris nu există o realitate directă, deşi între faptul de viaţă şi propoziţie nu există un raport de unu la unu, din care de altfel nici nu ar ieşi nimic.

Dacă amintirea este o oglindă abstractă în cap, dorinţa de a o rosti impune o trăire cu totul nouă, prin limbaj. Ca şi mai vechiul eseu poetologic „In der Falle” (În Capcană), şi în dialogul cu Michael Lentz, purtînd semnificativul titlu „Frica de viaţă şi foamea de cuvinte”, Herta Müller, refractară la demersuri teoretice sterile, dezvăluie felul în care literaritatea, caracterul poetic al unui text sunt legate ombilical de experienţele limită ale vieţii. Ultimul roman al autoarei, „Atemschaukel”, „Leagănul respiraţiei”, ridică la cote superlative această atît de intimă şi inseparabilă legătură.

Cu această poetică dialogică, Herta Müller a mai deschis o uşă spre încăperile cele mai intime ale atît de singularului ei atelier literar.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz