1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Franţa lui Cioran - o Arcadie negativă?

Excedat de „scandaluri”vechi şi noi, de „ponoasele” pe care „les gens du voyage”- nomazii de etnie romă - i le pricinuiesc, preşedintele Sarkozy nu are răgaz să citească acum ce a scris Cioran în 1941, „Despre Franţa”.

default

Oraşul Anticarilor,creat în 2007, în Franţa, în localitatea Charite - sur -Loire

Este posibil ca atunci cînd vorbim despre alţii să vorbim implicit şi despre noi înşine? Scriind în română, în 1941, la Paris, despre Franţa, Emil Cioran îşi deconspira propriile iluzii şi deziluzii, destăinuind speranţele şi decepţiile pe care marea naţiune le rezerva încă tînărului pe-atunci „mistic fără Dumnezeu”, sosit în „oraşul lumină” unde va rămîne definitiv, după plecarea dintr-un Berlin aflat în plină demenţă nazistă.

Inedit, manuscrisul, redactat în română, a văzut postum lumina tiparului. Traducerea franceză, semnată de Alain Paruit a fost publicată abia în 2009 la editura L'Herne.

În vreme ce, în România, cartea se lasă încă aşeptată, Ferdinand Leopold a tălmăcit în germană fulminantul eseu despre mărirea şi decăderea Franţei, dar şi despre viciile şi harurile altor ţări şi culturi.

Recent apărut la editura Suhrkamp, volumul a fost reperat instantaneu şi generos comentat. Acest interes subit pentru o cărţulie esenţială, explicabil din varii motive, contrazice opinia, enunţată în săptămînalul DIE ZEIT, potrivit căreia ancorarea lui Cioran în epoca în care a trăit ar fi sporit perisabilitatea scrierilor sale.

Or, lectura celor abia peste 100 de pagini ale eseului despre Franţa pune într-o cu totul nouă lumină unele evoluţii ale prezentului, atestînd şi un anume dar al profeţiei autorului, alimentat de fervoarea tinereţii.

În Despre Franţa, răsună încă ecourile vizionare din „Schimbarea la faţă a României” dar şi proorocirea că Europa, care după atîtea fanatisme, ar avea nevoie de o baie de scepticism. Emanat tocmai de Franţa a cărei civilizaţie îşi face auzit cîntecul de lebădă, scepticismul se va aşterne peste o Europă îmbătrînită, plictisită, saturată, sub forma unei democraţii anemiate.

Scris în Parisul aflat sub ocupaţie germană, eseul lui Cioran, citit acum, se înscrie în prelungirea unei preocupări datînd din secolul al XVIII-lea dar rămasă pînă azi deopotrivă de actuală, intensă şi controversată: tipologia, caracterul unei naţiuni, epoci sau civilizaţii, reductibile la formule şablon de felul chinezul cel harnic, spaniolul cel mîndru, elveţianul cel zgîrcit, grecul cel isteţ…

Dar, cum bine se ştie, clişeele generează un discurs emoţional, între polul alterităţii şi al identităţii. Sunt parametrii în care comentatorul cotidianului NEUE ZÜRCHER ZEITUNG a citit, subtil şi atent, eseul despre Franţa, recomandînd să nu punem litera textului sub lentila unui microscop analitic. Restrictivă, aceasta ar fi condiţia necesară intuirii calităţilor intrinseci textului şi a perspectivelor din care este tratat subiectul: filozofia istoriei, speculaţia antropologică, patosul literar frizînd impetuozitatea unui pamflet. Aşa încît, chiar dacă, în detaliu, observaţiile făcute de Cioran pe marginea muzicii, a romanului, a picturii franceze, a politicii, par exagerate, în esenţă, ele sunt întru totul pertinente.

Recomandarea de a citi acest eseu ca pe un autoportret al autorului este corolarul subtilei şi documentatei cronici publicate în ziarul elveţian. „Scăpat din stepa culturală primitivă” a României, ajuns la Berlin şi apoi la Paris, Cioran ar fi încercat, prin confruntarea cu cele două culturi dominante ale Europei, cea germanică şi cea romanică, să-şi contureze profilul său originar crede de astă dată cronicarul cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE, trecînd apoi, la rîndul lui, în revistă diversele opinii pe care le-au suscitat scrierile ”ereticului”gînditor şi dincolo de Ocean.

Opţiunea lui Cioran pentru Franţa, pe care ar „înţelege-o atît de bine tocmai prin ceea ce este putred în el însuşi”, convertirea lui definitivă, ireversibilă, la limba franceză, ar demonstra cît de rezistentă este această cultură la factorii „alogeni”, deduce ziaristul german, plasînd cocomitent lectura în spaţiul actualităţii politice de moment, cu referiri directe la chiar preşedintele Sarkozy...

Nu numai lectura eseului lui Cioran „Despre Franţa” ci şi cea a textelor criticii de întîmpinare m-a dus cu gîndul la constatarea pe care aproape cu resemnare o făcea Andrei Pleşu în ultima sa carte ”Note, stări, zile”: Uneori n-ai de ales: te-ai născut într-o depresiune a timpului, vei practica deci filozofia într-o depresiune a spiritului. E destinul micilor socratici. Cum puteau ei să fie mari după Socrate, după Platon, după Aristotel?(…) nu le mai rămîne decît o singură şansă: nonşalanţa, dansul minor printre picioarele uriaşilor (…)"

Autor: Rodica Binder
Redactor: Cristian Ştefănescu