1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Forţa simbolică a hărţilor

Am aşteptat ca emoţia politică să se epuizeze pentru a putea discuta semnificaţia simbolică a hărţilor încurcate. De ce conturul Franţei a apărut acolo unde ar fi trebuit să fie cel al Germaniei?

Niciodată o simplă inadvertenţă nu a fost pedepsită atât de sever. Purtătoarea de cuvânt a MAE a fost destituită, iar ziaristei de la Agerpres care a făcut bricolajul i s-a tăiat din salariu. Ministrul Bogdan Aurescu a explicat însă că ştie de pe vremea procesului legat de Insula Şerpilor că nu trebuie să subestimezi forţa simbolică a hărţilor. Norocul diplomaţilor români a fost că reconcilierea franco-germană are deja o îndelungată istorie, deşi nu se pot considera la adăpost de orice interpretare păgubitoare.

În presa franceză, confuzia hărţilor a fost semnul că românii se găsesc, simbolic vorbind, atât de departe de Europa occidentală, încât diferenţa dintre Germania şi Franţa este insesizabilă. Iar euroscepticii au remarcat că uşurinţa cu care s-a trecut peste incident spune ceva despre natura unei construcţii europene în care nu doar frontierele naţionale devin irelevante, dar şi standardele coboară la nivelul noilor sosiţi. Un ziarist din familia eurocriticilor nota cu sarcasm că ridicolul situaţiei de la Bucureşti trezeşte brusc bănuiala că UE are sediul la Bruxelles poate pentru că nu este altceva decât ”une énorme histoire belge”. Într-o traducere aproximativă, UE ar fi devenit ”o amplă poveste cu Păcală”.

Din perspectiva românească lucrurile se văd însă cu totul diferit. Franţa a fost mereu ”sora cea mare”, iubirea nedezminţită a istoriei moderne româneşti şi a continuat să rămână astfel în ciuda răcelii actuale care emană dinspre Paris. Franţa a fost un model predilect în aşa chip, încât un poet român putea susţine, la începutul secolului trecut, că simbolismul românesc este o colonie a poeziei franceze. Iar un cărturar din aceeaşi epocă spunea că poate rezuma cultura de la Bucureşti cu ajutorul catalogului librăriei franceze. Influenţa franţuzească era socotită însă neprielnică de către intelectualii de formaţie germană. ”Spiritul critic” apăruse tocmai în cercurile germanofile, care vedeau în literatura şi filosofia germană o cale mai potrivită pentru o cultură tânără de a se descoperi pe sine. Francezii, spunea mai târziu Tudor Vianu, ne învaţă să facem ca ei, în timp ce germanii să facem ca noi înşine. Cu alte cuvinte, modelul francez încuraja mimetismul, în timp ce spiritul german stimula reflecţia autonomă şi cultivarea identităţii.

Toate aceste lucruri au avut sens până în 1940, dar, în ciuda schimbărilor, s-au păstrat până astăzi iubirea necondiţionată faţă de Franţa şi respectul rezervat faţă de Germania. Restul s-a pierdut şi raporturile tind să se refacă în moduri diferite. După vizita pe care i-a făcut-o preşedintelui De Gaulle la reşedinţa sa de la Colombey, în septembrie 1958, cancelarul Konrad Adenauer avea să noteze că a fost fericit să descopere un cu totul alt om decât cel pe care îl bănuise şi că se înţeleseseră perfect asupra tuturor chestiunilor esenţiale. Din acel moment se poate spune că epoca adversităţii franco-germane se încheiase şi că începea o eră nouă, a prieteniei şi cooperării politice, menită să facă faţă ameninţării sovietice.

Iar după o jumătate de secol, Germania nu mai este ţara timidă de după război şi nici Franţa amfitrioana generoasă care întindea mâna învinşilor. Astăzi Germania tinde să impună Europei propriul model economic şi am putea spune că raporturile s-au inversat. Franţa, aflată în declin evident (Eric Zemmour nu se înşală cu totul când vorbeşte despre ”sinuciderea franceză”) tinde să se replieze pe specificul propriu, de unde şi succesul curentului identitar, în timp ce Germania îi învaţă pe ceilalţi să facă la fel ca ea. Disciplina bugetară, numită impropriu ”austeritate”, şi limitarea deficitului prin Constituţie sunt reguli germane pe care ceilalţi sunt invitaţi să le adopte.

Dar în pofida acestor spectaculoase schimbări, umbra vechilor realităţi persistă. Confuzia hărţilor ar putea fi la Bucureşti nu o simplă inadvertenţă, ci un act ratat, unul care sugerează că românii şi-ar dori ca Franţa să fi fost în locul Germaniei, aşa cum îi şopteşte sentimentul istoric. De pildă, în ultimii patru ani, România a reuşit să aplice politica „germană“ de disciplină financiară cu surprinzătoare acurateţe, dar nu e mai puţin adevărat că îşi dorise să fie ca Franţa, un pic rebelă şi aptă, cel puţin aparent, să mai schimbe ceva din turnura pe care au luat-o lucrurile. Prin urmare, încurcarea hărţilor a părut să fie o greşeală atât de gravă nu pentru că implica ţări proeminente şi „inconfundabile”, ci poate pentru că scotea la iveală un sentiment inoportun.