1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Forţă şi stăpînire de sine

Să-şi încordeze muşchii dar să-şi păstreze calmul - este atitudinea care i se recomandă Turciei în conflictul cu Siria.

Atacarea localităţii turce Akcakale de către militarii sirieni trece drept o tentativă a dictatorului Assad de a-l angrena pe puternicul său vecin într-un conflict ce poate incendia întreaga regiune.

Turcia a reacţionat deocamdată corespunzător, ripostînd la atac dar fără să violeze teritoriul Siriei.

Stăpînirea de sine şi raţiunea sunt recomandabile şi de acum înainte. In nici un caz, entuziasmat de sprijinul internaţional, premierul Erdogan nu trebuie să iniţieze noi atacuri militare împotriva Siriei. Iar acordul dat de Parlamentul de la Ankara unor intervenţii în eventualitatea atacării Turciei de către vecinii agresivi nu-i poate da în nici un caz mînă liberă lui Erdogan spre a acţiona de unul singur, fără acordul aliaţilor occidentali sau al partenerilor europeni. Cît despre protestele populaţiei, ostilă unui război cu Siria, ele îi dau de înţeles fără echivoc lui Erdogan că trebuie să acţioneze cu maximă prudenţă şi în planul politicii interne.

Pe măsură ce scad speranţele ca Assad să arunce de bună voie prosopul, luînd calea Moscovei, precauţia cu care Turcia vrea să acţioneze trebuie să sporească.

Din păcate însă, proiectul ministrului turc de externe Ahmet Davutoglu, intitulat "Nici o problemă cu nici un vecin" este ca şi ratat şi fiindcă Turcia are probleme cu aproape fiecare dintre ţările vecine. In context, sprijinul occidentului se limitează doar la conflictul cu Siria şi nu se va manifesta clar în eventualitatea unor neînţelegeri cu Armenia, Grecia sau Bulgaria.

În complicata ecuaţie, marile necunoscute rămîn Iranul şi Rusia, ale căror reacţii sunt imprevizibile deşi Kremlinul îl sprijină încă pe Bashar al Assad. Pînă cînd, nu se ştie. Vladimir Putin însă va trebui să se întrebe dacă mai merită să sprijine un dictator în prăbuşire, sporind astfel incertitudinile unor importanţi parteneri din regiune.

In ceea ce priveşte Turcia, şi Iranul se va limita la critici verbale la adresa Ankarei fără a cuteza să purceadă la acţiuni militare de unul singur.

Oricum, Rusia şi Iranul dispun şi de alte arme spre a-i veni de hac Turciei, în cazul în care aceasta nu va fi „cuminte”: gazele naturale. Iarna bate la uşă iar dacă Rusia şi Iranul vor diminua volumul de gaze naturale ori de materii prime destinate Turciei, evoluţia economică a ţării va avea de suferit. Într-o astfel de stiuaţie va fi doar o chestiune de timp pînă cînd Turcia se va preface din voinicul de la Cornul de Aur, în bolnavul de la Bosfor.

Ceea ce evident, nu corespunde deloc nici intereselor europene, nici celor americane şi cu atît mai puţin intereselor Alianţei Nord Atlantice.

Este un motiv în plus pentru ca Erdogan să nu acţioneze cu de la sine putere împotriva Siriei, ci doar mînă în mînă cu NATO şi ONU. O ripostă militară ca cea dată după atacul comis de ostaţii sirieni, un sprijin activ dat opoziţiei siriene ar trebui să fie deocamdată suficiente, tocmai spre a evita ca Turcia să fie cea care aruncă scînteia ce poate pîrjoli întreaga regiune.