1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Focul mâniei şi cultura scandalizării perpetue

La peste şase luni de la trecerea sa la cârmă, nu e bine nimic din ce spune sau face Trump. A omis să condamne explicit rasismul? E rău. Îl condamnă după 48 de ore dur? Pare tardiv.

Ar fi fost bine, desigur, ca preşedintele să se delimiteze clar, din capul locului, de orice formă de rasism, neonazism şi extremism de dreapta după asasinatul atroce de la Charlottesville. E regretabil că n-a făcut-o. Dar nu l-a ajutat să-şi rectifice eroarea. Căci i s-au reproşat instantaneu ezitarea şi faptul că a reacţionat prea târziu. Iar dacă după orgia de violenţe revine, aşa cum a făcut, asupra declaraţiei iniţiale şi o apără, criticând şi stânga antifascistă, din care o parte s-a dedat realmente la violenţe, chiar dacă n-au atins la Charlottesville nivelul oribil al terorismului neonazist? Va părea chiar mai revoltător. I se va imputa o infamantă "echivalenţă morală", deşi, în fond, are perfectă dreptate să critice şi violenţele extremei stângi.

Or, în răstimp, crizele globale nu se atenuează ci se acutizează. Iar indignarea permanentă nu rezolvă vreo problemă. Dimpotrivă. E parte a problemei. Ceea ce nu împiedică lumea bună să cârtească, să se arate fără încetare nemulţumită de prestaţia preşedintelui american, ba chiar să se înfurie în lege şi să dea de pământ cu el ori de câte ori se poate, ca şi cum pe Trump l-ar mutila nu doar neajunsurile sale notorii, ci ar fi cu adevărat patronul extremei drepte.

Or, preşedintele american a condamnat-o pe cea din urmă la fel de explicit, sau poate chiar mai dur decât s-au detaşat de propriii lor fani extremişti unii politicieni de stânga, precum Barack Obama sau Bernie Sanders. Concomitent, nu e greu de cercetat ce hram poartă Antifa, gruparea nominal antifascistă, dar în fapt nu mult mai puţin radicală, plină de ură şi violentă, decât rasiştii şi neonaziştii adunaţi, altfel decât adversarii lor de extremă stânga, cu aprobare de la primărie, spre a protesta la Charlottesville.

Antifa s-a evidenţiat cu doar două luni în urmă, la summitul G-20 din Hamburg, prin violenţe debordante, calificate chiar şi de un lider de stânga, precum ministrul de externe şi fostul preşedinte al partidului social-democrat german, Sigmar Gabriel, drept "terorism" de stânga. Violent a intrat în acţiune extrema stângă de peste ocean şi la Seattle, Berkeley sau aiurea. Dar oricât de detestabil s-ar manifesta, această extremă nu iscă valuri de indignare comparabilă cu furia provocată de rasişti. Căci stânga e percepută ca protejând victime. Cu care ne place să ne identificăm.

Evident, Trump nu e, în context, decât un simbol. Uciderea lui în efigie serveşte defulării altor supărări. Căci oare ce nu scandalizează în lumea contemporană? Rasismul albilor? Irită pe bună dreptate, desigur. Antisemitismul? Înfurie, evident, la fel de justificat. Dar, din păcate, pe tot mai puţini. Şi anume doar cât timp nu-l practică extrema stângă. De pildă sub formă de antisionism. Când prea mulţi aleg, vinovat, să-l ignore. Ori să-l susţină. 

Aprinde masele colonialismul de acum mai bine de un secol? Ba bine că nu. Încurajată de hotărârea dărâmării statuii generalului Robert E. Lee, cândva erou naţional şi figură de proră a populaţiei albe din sudul SUA, hotărâre care a iscat întreaga dramă de la Charlottesville, o gloată de câteva sute de inşi politic corecţi s-a repezit mai nou să vitupereze şi în contra monumentului de la New York al celui de-al 26-lea preşedinte american.  Deşi laureat al premiului Nobel pentru Pace, un progresist intervenind în favoarea drepturilor muncitorilor, care, ca preşedinte, indignase elita albă din sud pentru că se întâlnise oficial, în premieră, la Casa Albă, cu un politician afroamerican, Theodore Roosevelt nu mai e considerat azi "în regulă". Drept care s-a reclamat vehement dărâmarea statuii sale "rasiste" de la Muzeul American de Istorie Naturală.

Dacă rescrierea istoriei şi mai cu seamă demolarea ei se arată atât de captivante, pe cine oare să mai intereseze veritabilele crime ale trecutului? În speţă acelea care mai au impact real asupra prezentului şi-nveninează, neasumate, viitorul? Pe cine să mai preocupe problemele reale ale lumii?

Nu ştiu dacă "sfânta" furie progresistă pe trecut şi pe reperele sale este expresia fanatică a unei tentative de distrugere din interior a lumii libere şi a civilizaţiei apusene, după cum cred unii conservatori. E clar însă că focul acestei mânii este străin de noi şi deplasat, în măsura în care fumul generat de flăcările incendiilor pe care le iscă nu obturează doar orice tentativă de analiză calmă şi lucidă a problemelor confruntând realiter America şi Europa, ci şi accesul la o justă măsură şi calibrare a indignărilor noastre.

În clocotul mâniei noastre veşnice, uităm ce anume ne determină tot mai frecvent să ne sporim peste măsură exigenţele faţă de noi înşine, faţă de lumea noastră şi faţă de trecutul nostru occidental, totuşi, în bună parte, exorcizat. Concomitent ni se estompează revolta şi ni se alimentează indiferenţa faţă de injustiţii ori crime scandaloase şi aparent imposibil de oprit sau pedepsit tocmai din cauza delăsării şi nepăsării noastre.

Condamnabilă e, astfel, bunăoară, placiditatea noastră, aparent inexplicabilă, faţă propaganda putinistă şi faţă de violarea drepturilor omului în Rusia. Ori a dreptului internaţional, de către oamenii Kremlinului, în Ucraina. Sau faţă de deceniile de înfometare sistematică a poporului coreean de către potentaţii de la Fenian, care-şi exploatează cetăţenii literalmente la sânge spre a-şi finanţa programele nucleare cu care să producă arme care ar putea distruge oraşele americane. Sau, la rigoare, europene. 

Nu mai puţin deplorabilă mi se pare indolenţa faţă de regimul de la Teheran. Căci această tiranie nutrind, de asemeni, ambiţii nucleare, sponsorizează terorismul practicat de grupări sunite precum Hamas, ori şiite, ca Hezbollah. E vorba de o teocraţie ce profită, simultan, din plin, de presiunile crescânde exercitate asupra lui Donald Trump, de vreme ce, în goana sa după un succes extern, oricât ar fi el de mărunt, rău asediatul preşedinte american a încheiat un problematic acord "sirian" cu ruşii, menit să vină de hac statului islamic, care a extins puterea iraniană de la frontierele persane la coasta libaneză.  

Sigur, cultura scandalizării perpetue are rosturile ei. Grupându-ne pe "noi", cei "buni şi progresişti", în contra "lor", a "răilor şi a reacţionarilor" această cultură ne conferă un simulacru de identitate durabilă şi-o aparentă orientare lesnicioasă, într-o lume tot mai fragmentată, mai competitivă şi mai complexă, în care a şti ce eşti şi cine anume şi a te mândri cu ceea ce faci e tot mai greu.

Ca victime eterne, ne dăruieşte şi o părelnică superioritate etică, transformându-ne în elită într-o lume, în care e tot mai dificil să meriţi să parvii şi să te şi menţii în vârf prin competenţă.  

În fine, a te revolta de nedreptatea prezumtivă care ţi s-ar face - nu desţeleneşte oare focul acestei furii calea spre scuza cea mai ieftină a oricărei neputinţe, ori slăbiciuni, a oricărui insucces ori faliment?      

 

Vă mai recomandăm